Pomenirea Cuviosului Anastasie, egumenul Sinaiului

In ce fel de evlavie a fost crescut, din tinerete, de Dumnezeu purtatorul, Parintele nostru Anastasie, ne incredintam din cuvintele lui, pe care, ca pentru sine, le-a grait asa: “Cei ce au vazut pe Hristos in trup, prooroc il socoteau ca este, iar noi, desi nu L-am vazut pe El cu ochii cei trupesti, insa din inimi tinere, copii si prunci fiind noi, L-am cunoscut indata pe El, ca este Dumnezeu si stapan atotputernic si facator al veacurilor si ne-am invatat a-L marturisi, ca lumina a slavei Tatalui. Iar sfanta Lui Evanghelie, cu atat de mare credinta o ascultam, ca si cum pe Hristos Insusi, L-am auzi vorbind cu noi. Iar pe margaritarul cel fara prihana, al Preacuratului Sau Trup, primindu-L, credem ca pe Hristos Insusi Il primim. Iar, cand vedem pe icoana numai chipul Lui cel dumnezeiesc, il cinstim, ca pe Insusi Cela ce, din cer, spre noi priveste si I ne inchinam si catre Dansul cadem.”

Cu aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a aratat, in ce fel, din tineretea sa, a invatat sa cunoasca pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, sa creada in El, sa se teama, cu frica curata, sa-L iubeasca din toata inima si sa-L cinsteasca in Sfintele icoane, cu inchinaciunea cuvenita lui Dumnezeu. Iar, dupa ce a ajuns la varsta cea desavarsita, a lasat lumea si cele din lume, si, luand crucea, dupa porunca Evangheliei, a urmat cu ravna lui Hristos si, intrand intr-o manastire, s-a facut monah. Deci, dorind sa se povatuiasca la cele mai mari nevointe si barbatilor celor desavarsiti sa le urmeze, in fapta buna, s-a dus la Ierusalim si, inchinandu-se cinstitelor si Sfintelor Locuri, a mers la muntele Sinai. Si, afland acolo multi barbati sfinti, sporiti in faptele bune, cele monahicesti, a ramas la ei, supunandu-se lor si slujindu-le cu ravna. Egumenia muntelui Sinai o tinea, in acea vreme, Cuviosul Parintelui nostru Ioan Scararul. Si a luat de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, darul cunostintei celei duhovnicesti si al intelepciunii celei mari, si a alcatuit cuvinte mult folositoare de suflet si a scris vietile unor Sfinti Parinti, apoi, si de darul preotiei s-a invrednicit. Asemenea, dupa Sfantul Ioan Scararul si dupa Gheorghe, fratele acestuia, Anastasie, a fost egumen al muntelui Sinai. Si se nevoia impotriva ereticilor, scriind mult impotriva lor, ca certandu-se cu ei, ii mustra, ii biruia, si-i rusina.

Si se incepuse in Alexandria, pe vremea imparatiei lui Zenon, acea erezie impotriva Sinodului al patrulea a toata lumea, al Sfintilor Parinti de la Calcedon. Si, pe cand acea erezie incepea, era in Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul, care se numea Mosog. La aceasta erezie, s-a unit si Sever, care se numea “fara de cap”, din pricina ereziei, si care a rapit scaunul patriarhal al Antiohiei. Deci, pe acesti eretici, Cuviosul Anastasie, in zilele sale, biruindu-i cu dumnezeiestile carti, se lupta cu ei, nu numai in muntele Sinai, ci si in toata Siria, in Arabia si in Egipt, pe de o parte, prin scrierile sale, iar pe de alta, strabatand el insusi pretutindeni si dezradacinand acea erezie, alungand-o si intarind dreapta credinta in Biserica lui Hristos. Si asa, placand lui Dumnezeu mai mult decat alti parinti, la adanci batraneti, s-a dus catre Domnul. Iar sfarsitul lui a fost pe vremea imparatiei lui Heraclius (610-641).