Pomenirea Sfântului Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei

Sfântul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, prăznuit pe 20 aprilie, nu trebuie confundat cu Sfântul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Anastasie din Sinai (sau Anastasie Sinaitul), un sfânt monah din secolul al VII-lea, care a părăsit lumea și toate ale ei, considerat unul din Sfinţii Părinţi ai Bisericii, prăznuit tot pe 20 aprilie şi împreună cu soborul cuvioșilor Părinți din Sinai, în Marţea Luminată.

În al 35-lea an al împărăţiei lui Iustinian cel Mare, săvârşindu-se patriarhul Antiohiei, Domnin cel mai tânăr, a venit după dânsul Anastasie, cel cu numele de „Sinait”, ca unul ce a fost luat de la muntele Sinai la arhierie. În acea vreme s-a ivit în Biserică o nedreaptă credinţă despre dumnezeiescul Trup al lui Hristos, ca şi cum în vremea petrecerii Sale cu oamenii, mai înainte de patima cea de voie, acesta ar fi fost nestricăcios, nesupunându-Se trebuinţelor fireşti ce vin din nevoile firii şi ca şi cum Domnul nostru Iisus Hristos, cu chipul cu care primea hrană şi băutură mai înainte de patima şi învierea Sa, cu acelaşi chip mânca şi după înviere, când S-a arătat Apostolilor Săi. Şi acea socotinţă rău credincioasă s-a început în Constantinopol şi s-a scris despre ea mai pe larg în viaţa Sfântului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, în şase aprilie.

Şi Împăratul Iustinian se lipise de acea socotinţă şi voia să o pună între dogmele credinţei, fiind amăgit de eretici până a înţeles adevărul. Şi a fost tulburare în Biserică, căci şi Preasfinţitul Eutihie pentru aceea a fost izgonit de la scaunul său, de vreme ce se împotri­vea eresului aceluia şi mulţi aveau să se amăgească cu acea nedreap­tă socotinţă, dacă n-ar fi căutat la Preasfinţitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, cum socoteşte adevărul. Pentru că Atanasie era bărbat foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, tare în dogmele credinţei celei drepte şi sfânt cu viaţa. Pe acela, ca pe un stâlp nemişcat, încercau ereticii să-1 înduplece spre socotinţa lor cu multe meşteşugiri, nădăjduind că dacă pe acela l-ar îndupleca, cu înlesnire vor trage toate părţile acelea la un gând cu dânşii. Şi-1 îndemnau asupra lui şi pe împăratul, însă nimic n-au reuşit.

Căci fericitul Anastasie a scris împăratului cu îndrăzneală, vădindu-1 pentru acea rătăcire. Apoi a scris şi în toate părţile Siriei, la toată rânduiala duhovnicească şi monahicească, învăţând pe toţi să se ferească de eresurile acelea. Iar în Antiohia, învăţând în toate zilele în biserică, propovăduia acest cuvânt al Apostolului Pavel: „Dacă cineva ar propovădui vouă mai mult decât ceea ce aţi primit, chiar şi înger în cer de ar fi, anatema să fie”.

Deci s-a mâniat împăratul Iustinian asupra preasfinţitului Patri­arh Anastasie şi voia să-1 izgonească de pe scaun, precum şi pe Eutihie al Constantinopolului. Însă a sosit sfârşitul împăratului. Iar când era să moară împăratul, s-a pocăit de eresul acela şi a scris aşezământ ca preasfinţitul Eutihie Patriarhul să se întoarcă din exil la scaunul său. Şi a murit în pocăinţă Iustinian şi cu dreptcredincioşii împăraţi s-a numărat. Apoi s-a făcut pace Bisericii.

Iar după el a luat împărăţia Iustin cel Tânăr, nepotul lui, care prin îndemnarea oamenilor celor învrăjbitori, a izgonit fără de vină de pe scaunul Antiohiei pe arhiereul lui Dumnezeu, Anastasie Sinaitul, nu pentru dreapta credinţă, ci pentru alte pricini nedrepte, zicând, mai întâi, că nu cruţă visteria bisericească, ci o cheltuieşte în deşert. Al doilea, cum că ar fi grăit de rău pe împăratul. Căci s-a zis despre dânsul că, întrebându-1 odată cineva pentru ce nu cruţă visteria bisericească el ar fi răspuns: „Ca să nu fie luată de Iustin, pierzătorul a toată lu­mea”. Şi încă sunt unii care zic şi aceasta, că atunci când Anastasie s-a ridicat la scaunul Antiohiei, Iustin fiind la împăratul Iustinian, unchiul său, cu boieria de la palat, a poftit de la Anastasie un dar de aur, dar Anastasie nu i-a dat nimic, zicându-i că este nedrept lucru să dea aur pentru vreo rânduială duhovnicească, care nu cu aur se vinde, ci se dă prin darul Duhului Sfânt.

Din acea vreme Iustin s-a mâniat asupra lui Anastasie şi luând el împărăţia după unchiul său, căuta pricini asupra nevinovatului arhiereu Anastasie şi aflând lucruri mincinoase, 1-a izgonit de pe scaun. După izgonirea lui Anastasie, a orânduit chiar şi fără voie, la patriarhia Antiohiei, pe fericitul Grigorie, egumenul lavrei Faranului, bărbat asemenea împodobit cu cuvântul, cu viaţa şi cu dreapta credinţă, care este pomenit şi lăudat în Limonar de Preasfinţitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Şi acest Grigorie ducându-se din viaţă, iarăşi fericitul Anastasie Sinaitul s-a întors la scaunul Antio­hiei, după 23 de ani de izgonire, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie.

În vremea aceea era papă în Roma Sfântul Mare Grigorie, care se numea Dialog sau Grăitor. Acel sfânt petrecea cu fericitul Anas­tasie în mare dragoste duhovnicească şi scriau unul către altul, pentru că după ce a auzit Sfântul Papă Grigorie, că s-a întors Anastasie Patriarhul la scaunul său, îndată a trimis la dânsul, bucurându-se de întoarcerea lui. Şi spunea în acea scrisoare astfel: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire; căci râul cel mare, care odată lăsase uscate pietrele Antiohiei, acum iarăşi s-a întors la a sa matcă şi văile ce se află pe lângă dânsul le adapă”. Şi iarăşi într-altă scrisoare zice: „Mă înştiinţezi, preasfinţia ta, preaiubitule, că de ar fi fost cu putinţă, ai fi voit fără hârtie şi fără trestie să vorbeşti cu mine şi pătimeşti de durere, că depărtarea cea mare a Răsăritului de Apus ne opreşte pe noi. Însă adevărul zic, că şi în hârtie îmi vorbeşte gândul vostru, că în cuvintele preasfinţiei tale este arătată dragostea voastră către noi şi nu suntem despărţiţi cu locurile, noi cei ce cu darul Atotputernicului Dumnezeu suntem uniţi prin legătura dragostei. Deci, pentru ce căutaţi să luaţi aripile porumbiţei celei aurite, de vreme ce acum le aveţi? Că aripi sunt dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele. Cu acelea zboară Sfânta Biserică, cu acelea pe toate cele pământeşti le covârşeşte; deci acele aripi de nu le-ai fi avut preasfinţia ta, n-ai fi zburat la mine cu atât de mare dragoste prin scrisoare. Ci, vă rog pe voi, rugaţi-vă pentru mine, neputinciosul, ca Domnul, scoţându-mă dintr-atâtea de multe învăluiri şi primejdii de la longobarzii cei ce au năvălit asupra Romei, mai degrabă să mă treacă la limanul odihnei celei veşnice. Cu mulţumire am luat binecuvântările voastre cele îndurate, pe care mie, omule al lui Dumnezeu, fiind sărac cu duhul, mi le-ai trimis, zicând: Ce are să dea săracul, decât numai cele ce sunt ale săracului? Dar de nu v-aţi fi făcut săraci cu duhul pe voi singuri, binecuvântările voastre n-ar fi fost atât de îndurate. Atotputernicul Dumnezeu cu al Său acoperământ să vă acopere de tot răul. Şi de vreme ce viaţa voastră este de foarte mare trebuinţă la toţi cei buni, deci după îndelungate vremi, să vă mute pe voi Domnul la veşnicele bucurii ale cereştii moşteniri”.

Dintr-o scrisoare ca aceasta a Sfântului Grigorie, Papă al Romei, către fericitul Anastasie, Patriarhul Antiohiei, se vede dra­gostea amândurora cea întru Duhul Sfânt şi se mărturiseşte sfinţenia cea aleasă a Sfântului bărbat Anastasie. Şi vieţuind Sfântul Anasta­sie încă şase ani după întoarcerea sa la scaun, s-a mutat către Domnul în al 14-lea an al împărăţiei lui Mavrichie,în anul 599. După acest preasfinţit Anastasie Sinaitul, a venit la patriarhie alt Anastasie, însă fără denumirea de Sinait şi a fost ucis de evrei în timpul împărăţiei lui Foca tiranul şi ca un mucenic al lui Hristos a fost cinstit de credincioşi.