Sfântul Cuvios Chiril, egumen și făcător de minuni de la Lacul Nou (Novoezersk), Novgorod, în Rusia (+1532)

Pomenirea Sfântului Cuvios Chiril, egumen și făcător de minuni de la Lacul Nou-Novgorod în Rusia (+ 1532)


Acesta s-a născut într-o familie de creştini evlavioşi, fiind vas ales al Domnului încă din pântecele maicii sale, căci încă înainte de a se naşte a strigat din pântecele maicii în timpul Sfintei Liturghii „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!”.

Încă din fragedă pruncie iubea singurătatea şi rugăciunea, năzuind să primească haina monahală. Pe când avea 15 ani, părăsi în taină casa părintească îndreptându-se către Mănăstirea Peşterilor Pskov, neştiind calea către mănăstire şi neluându-şi nimic cu dânsul, însă punându-şi toată nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. La 20 de verste de oraş tânărul întâlni un călugăr bătrân frumos la chip care îl călăuzi până în poarta mănăstirii. Când se despărţiră acesta îl binecuvântă:

– Dumnezeu să te binecuvânteze, copilul meu, să te învrednicească de schima îngerească făcându-te vas ales al Duhului Sfânt.

Zicând acestea se făcu nevăzut. Atunci băiatul înţelese că acela fusese trimis al lui Dumnezeu căruia îi mulţumi pentru purtarea de grijă.

Sfântul stareţ Cornelie (pomenit la 20 februarie/3 martie) văzu darurile Domnului din tânărul frate, pentru care îl povăţui cu multă şi părintească purtare de grijă, iar în scut timp îl îmbrăcă în haina monahală dându-i numele Chiril. Tânărul monah de numai 15 ani îi uimea pe fraţi cu râvna nevoinţelor sale, cu postirea, rugăciunea şi ascultarea desăvârşită. Zi şi noapte citea cuvântul Domnului.

Părinţii săi au crezut că fiul lor a murit, insă din mila lui Dumnezeu întâlniră un părinte de la mănăstirea sfântului Cornelie care le vestiră că fiul lor luase îngerescul chip. Umplându-i-se inima de bucurie, mama sa primi încuviinţarea bărbatului său de a lăsa mănăstirii partea ei de moştenire şi a merge la mănăstire unde îmbrăcă haina monahală cu numele Elena, curând plecând în pace la cele veşnice.

Tatăl sfântului veni la mănăstirea fiului său, iar sfântul stareţ Cornelie îi ceru sfântului Chiril să vorbească cu dânsul. Tulburat, însă dorind să fie ascultător în toate, îl întâlni pe tatăl său şi căzu la picioarele acestuia, cerându-şi iertare pentru că a plecat de acasă fără a le da de veste. Tatăl îl iertă şi se hotărî să rămână şi el în mănăstirea în care se afla fiul său, primind îngerescul chip cu numele Varsanufie şi fiind dat spre povăţuire chiar fiului său, plecând la cele veşnice trei ani mai târziu.

Sfântul Chiril dorea în inima sa să cutreie pământul rusesc pentru a se închina în sfintele biserici şi a afla un loc pustiu şi liniştit.

Odată, în vremea rugăciunii, sfântul Chiril văzu în văzduh o lumină care îi arătă încotro trebuia să se îndrepte. Cu binecuvântarea stareţului, porni pe cale ajungând la mănăstirea Tikhvin, unde petrecu trei zile şi trei nopţi în rugăciune dinaintea icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni. Maica Domnului îi apăru în vis spunându-i:

– Robul meu Chiril, slujitor al Sfintei Treimi, mergi la răsărit de Lacul Alb, iar Fiul meu îţi va arăta locul unde îţi vei odihni bătrâneţile.

Sfântul porni spre Lacul Alb, vărsând lacrimi de bucurie pentru purtarea de grijă a Preacuratei Maici a Domnului. Pe lac, află o insulă pe care văzu înălţându-se un stâlp de foc până la cer. Acolo, sub un molid bătrân, îşi ridică două chilii, una pentru sine, iar celalaltă pentru fraţii care vor veni la dânsul. De asemenea, ridică o biserică închinată Învierii Domnului, iar alta Maicii Domnului Îndrumătoarea (Odighitria). Aici pătimi multe ispite de la diavoli, însă pe toate le birui prin răbdare şi rugăciune.

Vestea despre dânsul se răspândi şi curând veniră fraţi dorind a se nevoi în acel loc liniştit sub povăţuirea sa.

Dumnezeu îl învrednici de darul înainte vederii şi al tămăduirii, mulţi primind vindecare prin rugăciunile sale.

Simţindu-şi aproape plecarea din lumea aceasta, sfântul Chiril chemă pe fraţi. Vărsând lacrimi de umilinţă, sfântul Chiril le dădu ultimele poveţe fraţilor, până când glasul i se stinse. După tăcere îndelungată, dintr-o dată strigă:

– Plec la viaţa veşnică, însă vă încredinţez pe voi lui Dumnezeu şi Harului Său, să vă acopere. Însă vă rog să nu lăsaţi nici o mică parte din postire şi rugăciune, păziţi-vă de ispitele vrăjmaşului, iar mila Domnului nu va trece cu vederea smerenia voastră.

Spunând acestea, sfântul părinte dădu sărutarea din urmă fraţilor, se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului, se însemnă cu sfânta cruce şi spunând „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” îşi dădu sufletul în mâinile Domnului la 4 februarie 1523.

Pomenirea sa se face la 4/17 februarie (ziua fericitei sale adormiri, 1523) şi la 7/20 noiembrie (aflarea moaştelor sale, 1649).