Pomenirea Sfântului Cuvios Iacov Sihastrul din Porfirianos în Palestina (secolul al VI-lea)
Acest cuvios, lepădându-se de toate cele lumeşti, a locuit ca un sihastru cincisprezece ani într-o peşteră, aproape de o cetăţuie numită Porfirion. Nişte desfrânaţi au adus odată la acest cuvios o femeie desfrânată, care sălta cu neruşinare şi-l îndemna spre păcătuire. Sfântul însă, aducându-i aminte de muncile focului ce vor să fie, a adus-o la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Dar fiindcă nimeni nu scapă de cursele vicleanului, s-a întâmplat ca şi acest cuvios să cadă în mare ispită. Căci lăsându-se biruit de pofta trupului a căzut atât de jos încât a ajuns şi la păcatul uciderii. Şi venindu-şi în fire şi gândindu-se la adâncul prăpastiei în care se găsea, s-a deznădăjduit de mântuire şi a plecat în lume. Pe drum însă l-a întâmpinat un monah cuvios şi plecându-se sfătuirilor acestuia, s-a vârât într-un mormânt, unde a îndurat vieţuire foarte aspră. Şi făcându-se secetă în acel loc, Dumnezeu a adus la cunoştinţa episcopului cetăţii că, de nu va face rugăciune Iacov cel din mormânt, nu va conteni seceta. Atunci episcopul cu tot poporul, ducându-se la el, l-au înduplecat, după multe rugăminţi, să se roage, şi fericitul făcând rugăciune, multă ploaie a curs şi pământul s-a săturat de apă. De aici cuviosul luând nădejdi bune, având ca semn al îngăduinţei lui Dumnezeu ploaia multă care căzuse la rugăciunile lui, a dus viaţă şi mai aspră. Şi aşa, în vieţuire bună săvârşindu-se, şi-a dat lui Dumnezeu duhul, multe minuni făcând după moarte.