Pomenirea Sfântului Sfințit Nou Mucenic Vladimir (Bogoiavlenski), mitropolitul Kievului și a Galiciei (+1918)

Sfântul Vladimir s-a născut la 1 ianuarie 1848 în satul Malie Moroski din gubernia Tambov, în Imperiul Țarist. Numele său civil a fost Vasile Nikiforovici Bogoiavlenski. Primele cunoștințe de teologie le-a primit la seminarul teologic, continuând, mai apoi, la Școala Teologică din Kiev. În 1874, când și-a terminat studiile, a fost numit profesor la Școala Teologică din Tambov. Mai târziu se va căsători și se va stabili în această localitate.

În anul 1882 avea sî fie hirotonit preot și detașat la biserica din localitatea Kozlov. În anul 1886, soția tânărului preot trecea la cele veșnice, urmată la scurt timp și de singurul lor fiu. Astfel, pe lângă jugul preoției, părintele Vasile va avea de dus de acum înainte și crucea singurătății. Dumnezeu, însă, l-a întărit în credință, părintele dovedind multă răbdare în toate încercările, asemenea lui Iov.

La scurtă vreme avea să lase cele vremelnice și să îmbrace haina monahală: în ziua de 6 februarie 1886 este tuns în monahism la mănăstirea din Kozlov, primind numele Vladimir. În 1888 este ales episcop pentru orașul Staroruskiy, fiind chemat, să păstorească turma încredințată lui de Dumnezeu, căreia i se va dedica în întregime, cu tot sufletul său. La 19 ianuarie 1891 este ales arhiepiscop de Samara, peste numai un an, în 1892, arhiepiscop de Kartalin și Kahezia, iar la 21 februarie 1898, Mitropolit al Moscovei. Lucrarea sa pastorală, filantropică și socială este deosebită. Activitatea pe care a început-o este întreruptă, însă, la 23 noiembrie 1912, atunci când este ales Mitropolit de Sankt Petersburg. Peste doar 3 ani, Biserica i-a încredințat funcția de Mitropolit al Kievului.

Oriunde slujea, oriunde se afla în mijlocul credincioșilor, Mitropolitul Vladimir făcea dovada vieții sale sfinte, punându-se pe sine în folosul oamenilor, așa cum învață Sfânta Evanghelie. Au vremuri grele, revoluția bolșevică întinzându-se peste tot în Rusia. Sfântul, prevăzând cele ce vor veni, le spunea elevilor de la Seminarul Teologic din Moscova: ,,Credeți, poate, că pâinea cea duhovnicească pe care Biserica o aduce oamenilor s-a întărit și nu mai poate fi mâncată de nimeni. De aceea, trebuie să ne întrebăm cine suntem noi și ce facem pentru frații noștri aflați în lipsuri. Frații noștri sunt flămânzi, frații noștri sunt în întuneric, iar noi suntem datori să lucrăm pentru a aduce lumina Lui Hristos, credința și nădejdea în viața lor”.

Evenimentele din preajma Revoluției din Octombrie (1917) au constituit un motiv pentru locuitorii Kievului de a întreprinde acțiuni pentru dobândirea independenței de Rusia. Consiliul Ucrainean a făcut presiuni asupra mitropolitul Vladimir pentru ca acesta să declare autonomia bisericească a țării sale față de Biserica Rusă. Mitropolitul nu a vrut să asculte de puterea politică, astfel că a fost eliberat din funcție. În pofida tuturor presiunilor, a preferat să renunțe și s-a retras la Lavra Pecerska.

În tot acest timp, trupele bolșevice au înaintat spre est, ajungând și la în Kiev. În ziua de 23 ianuarie 1918, revoluționarii bolșevici au intrat în Lavra Pecerska. Mitropolitul Vladimir, în vârstă de 70 de ani, a suferit multe din pricina bolșevicilor: ocări, amenințări și lipsuri de tot felul. Înainte ca bolșevicii să ajungă la mănăstire, în ziua de 12 decembrie 1917, el le spunea păstoriților săi: ,,Nu-mi este teamă de nimic și de nimeni. Sunt gata în orice clipă să-mi dau viața pentru credință și pentru Biserica Lui Hristos pentru a-i împiedica pe dușmanii Lui Hristos de a batjocori sfânta noastră credință pravoslavnică”.

La 25 ianuarie 1918, în plină noapte, cinci soldați înarmați au intrat în mănăstire și l-au arestat pe Mitropolitul Vladimir. Sfântul i-a urmat cântând și spunând rugăciuni ca și cum ar fi mers să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie. Părintele Luca, cel care a fost ultimul care l-a văzut pe mitropolit și a luat binecuvântare de la el, povestea mai târziu: ,,Înaltpreasfințitul, când ieșea din mănăstire, era atât de senin, așa cum îl vedeam atunci când venea duminica la biserică pentru Dumnezeiasca Liturghie”.

Mitropolitul i-a urmat pe soldați precum ,,mielul la junghiere”. Au ieșit pe poarta principală și s-au pierdut în noapte. Știa foarte bine de ce fusese ridicat și ce urma să se întâmple cu el. În astfel de momente dificile, atunci când lașitatea încearcă să își facă loc în suflet și să stârnească disperare și deznădejde, Mitropolitul Vladimir, asemenea tuturor mucenicilor din istoria Bisericii noastre, ieșind din curtea mănăstirii se ruga, cânta psalmi și se însemna cu Sfânta Cruce. După ce au mers aproximativ un kilometru s-au oprit. Mitropolitul a înțeles imediat; s-a întors către soldați și a întrebat:

– Aici vreți să mă executați?

Unul dintre soldați i-a spus în mod ironic:

– Dar ce, crezi că te-am adus până aici ca să te decorăm?

În timp ce soldații din se așezau în rând, sfântul le-a cerut puțin timp pentru a avea timp să se roage. Călăii săi i-au îngăduit, dar i-au cerut să încheie repede. Sfântul a ridicat mâinile către cer și s-a rugat cu glas tare:

– Doamne Iisuse Hristoase, iartă-mi mie toate păcatele, cu știință și cu neștiință, și primește sufletul meu în pace.

Apoi, luând cu amândouă mâinile crucea pe care o avea cu el, asemenea Domnului Hristos, i-a binecuvântat pe călăii săi, spunând:

– Dumnezeu să vă ierte pentru ceea ce veți face!

Soldații nu aveau răbdare să mai aștepte. Prezența mitropolitului începea să le creeze mustrări de conștiință. Vroiau să termine cât mai repede: au pus armele la ochi, au ochit și au tras. În acel moment, 4 detunături au spart liniștea nopții. Mai apoi, s-a mai auzit o împușcătură, iar la final, încă două. Binecuvântatul pământ al Kievului a fost udat cu sângele primului mitropolit nou mucenic.

Împușcăturile s-au auzit și la mănăstire. Un monah începător, auzind bubuiturile, a exclamat:

– L-au împușcat pe mitropolit!

Un alt monah i-a răspuns:

– Nu se poate, au fost prea multe împușcături pentru un singur om.

Nu au trecut decât câteva minute, și un grup de cincisprezece revoluționari bolșevici cu ciomege în mâini și felinare au intrat în fugă în curtea mănăstirii. Unul dintre aceștia i-a întrebat pe monahi:

– L-au arestat pe mitropolit?

Monahii au răspuns:

– Da, l-au luat și l-au scos afară din oraș.

Revoluționarii au ieșit în fugă din curtea mănăstirii. Peste doar o jumătate de oră s-au întors, iar unul dintre monahi i-a întrebat dacă l-au găsit pe mitropolit.

– Da, l-am găsit, și o să pățiți și voi ce i s-a întâmplat aceluia.

Auzind aceasta, monahii s-au speriat și au fugit care încotro.

Câteva femei credincioase, care obișnuiau să vină de dimineață la slujbele de la mănăstire, au fost cele care au descoperit trupul mitropolitului. Cutremurate de cele văzute, au alergat la mănăstire și le-au vestit părinților cumplita descoperire. Monahii, în frunte cu Arhimandritul Anthim, alături de patru medici, au plecat imediat către locul unde femeile găsiseră trupul mitropolitului. L-au găsit pe câmp, întins cu fața în sus și acoperit cu o manta. Asasinii îi furaseră engolpionul, crucea, ceasul, până și pantofii din picioare.

Examinarea medicală a scos la iveală modul în care a fost executat mitropolitul. Avea mai multe urme de gloanțe în cap, sub ochiul drept și la urechea dreaptă, și o tăietură la cap. De asemenea, buzele îi erau tăiate în patru locuri, avea 2 urme de gloanțe în omoplatul drept, o rană adâncă în jurul pieptului și una la fel în zona lombară. Monahii au făcut o slujbă de pomenire, acolo, la locul martiriului, apoi au așezat trupul mitropolitului într-un coșciug și l-au dus la mănăstire. Pe drumul de întoarcere convoiul a fost înconjurat de 10 soldați bolșevici înarmați care au început să ironizeze și să batjocorească cu vorbe urâte cinstitele moaște ale mitropolitului mucenic. Strigau către arhimandritul Anthim:

– L-ai luat ca să-l înmormântezi? Unul ca acesta ar trebui înmormântat în șanț! Aha, vrei să-l faci martir, să-i pui moaștele în biserică, de aceea l-ai luat!

Când s-au apropiat de mănăstire, femeile care mergeau în urma cortegiului au început să bocească zicând:

– Sărmane, sfinte mucenic! Dumnezeu te așteaptă în rai acum!

Iar bolșevicii le răspundeau ironic:

– În iad, în iad, acolo îi e locul. În iadul cel mai de jos.

Cinstitul trup a fost așezat în biserică, acolo unde, în ultima vreme, petrecuse cea mai mare parte a timpului, rugându-se.

Vestea despre asasinarea mitropolitului a ajuns imediat la Moscova, acolo unde se desfășura, în acele zile sinaxa episcopilor Bisericii Ruse. Membrii Sinodului au ascultat cu foarte mare emoție relatarea despre moartea martirică a Mitropolitului Vladimir și s-a luat hotărârea ca în ziua înmormântării lui, pe tot cuprinsul Rusiei să se facă slujbe de pomenire pentru toți mucenicii și mărturisitorii credinței care și-au găsit moartea până atunci din pricina revoluției bolșevice. La slujba de pomenire au participat Patriarhul Tihon, membrii Sfântului Sinod și toți clericii din Moscova. Toți simțeau că martiriul Mitropolitului Vladimir era doar începutul unei perioade de prigoană și de mărturisire pentru Biserica Rusă.

Încă din prima clipă, din ziua în care mitropolitul Vladimir a pătimit mucenicește pentru credință, el a intrat în conștiința și în evlavia populară drept nou mucenic al Bisericii. Trecerea oficială în sinaxarul sfinților Bisericii Ruse s-a făcut abia 71 de ani mai târziu, la 3 octombrie 1992 de către Sinodul Bisericii Ruse.

Moaștele sale se găsesc până astăzi la Lavra Pecerska de la Kiev.

Sursa: Ieromonah Benedict Aghioritul, Sinaxarul secolelor XVIII și XIX, pp. 44-48, ediție îngrijită de Spiridon Ieromonahul și obștea, Coliba ,,Sfântul Spiridon I”, Néa Skíti, Sfântul Munte, 2013