Pomenirea Sfântului Cuvios Irinarh Zăvorâtul, Pustnicul din Rostov în Rusia (+ 1616)

Acesta se născu în familie de plugari din părţile Rostovului primind la botez numele sfântului prooroc Ilie.

Încă din fragedă copilărie înclina către o viaţă evlavioasă, spunând părinţilor şi preotului satului că el are să fie călugăr. După moartea tatălui său, se ocupă împreună cu mama şi cu un frate al său de negoţ până la vârsta de 30 de ani când părăsi lumea şi merse la Mănătirea Sfinţii Boris şi Gleb, de pe Ustia, unde primi îngerescul chip cu numele Irinarh, slujind în primii ani ca paraclisier.

Cu timpul ascultările deveniră tot mai grele, însă şi râvna pentru nevoinţă a Sfântului creştea. Dând hainele şi încălţămintea săracilor, umbla desculţ şi în zdrenţe.

Din neînţelegerea monahilor şi a stareţului faţă de nevoinţa lui era mustrat aspru şi chiar pedepsit, sfântul Irinarh primindu-le pe toate cu seninătate.

Primind ascultare în afara mănăstirii, sfântul Irinarh se mâhni neputând suporta îndepărtarea de slujbele bisericii şi se strămută la Mănăstirea Avramie. Arătându-i-se în vis preacuviosul Avramie îl linişti spunându-i că acei călugări nechibzuiţi vor răspunde în faţa lui Dumnezeu.

Descoperindu-i Dumnezeu moartea mamei sale, plecă să o îngroape, iar după ce o înmormântă, se retrase în chilia pustnicului Lazăr vreme de 40 de zile în plângere, rugăciune şi aspră postire. Aici cunoscu pe stareţul Pimen, „zăvorâtul şi purtătorul de lanţuri”. Vorbind cu acesta, Irinarh avea să capete mângâiere.

Tânjind sufletul său după mănăstirea de metanie, se ruga fierbinte sfinţilor Boris şi Gleb să îl ducă înapoi la mănăstirea lor. Şi iată că odată, înainte de a-l prinde somnul, i se arătară doi cneji, mergând parcă spre mănăstirea care le poartă numele, iar el le striga din urmă:

– Înduraţi-vă şi mă miluiţi pe mine, păcătosul bătrân, cel izgonit de egumen, din îndemnul satanei!

– Pentru tine ne ducem acolo, i-au răspuns sfinţii mucenici. Du-te la mănăstirea noastră!

În ziua următoare veni trimisul egumenului mănăstirii de metanie cerându-i din partea acestuia să se întoarcă. Primit cu dragoste si bucurie de egumen, sfântul Irinarh, pentru a pune trupului mai aspră petrecere, apăru purtând pe umeri lanţuri grele, iar la picioare cătuşe.

Avea mare evlavie la chipul Mântuitorului răstignit pe cruce în faţa căruia se ruga adesea să afle ce cale să apuce. Primind răspuns tainic, se zăvorî în chilie, făcăndu-şi rost de un lanţ lung de trei stânjeni cu care se legă de scaun. La sfatul fericitului Ioan – cel poreclit „chivăra mare”, fiindcă purta pe cap un fel de „căciulă” de fier – îşi făcu rost de o sută de cruciuliţe pe care le atârnă de lanţuri, nevoindu-se astfel vreme de 6 ani.

Din răutatea călugărilor care îl socoteau rătăcit, fu din nou dat afară din mănăstire, petrecând la pustnicul Lazăr încă un an, până când egumenul îl chemă din nou cerându-şi iertare.

Sfântul primi cu bucurie nevoinţa sa în zăvorâre dându-se pe sine la şi mai grele nevoinţe: lanţurile aveau acum 16 stânjeni, noaptea nu dormea decât două ceasuri, în restul timpului rugându-se sau îndeletnicindu-se cu lucrul mâinilor prin coaserea de comănace şi brâie.

Pentru multe aspre şi îndelungate nevoinţe, cuviosul primi darul vederii duhovniceşti cu care ajută pe mulţi credincioşi.

Dumnezeu îi descoperi invazia leşilor în Rusia de care îl vesti pe ţar. În timpul invaziei acestora în ţinuturile Rostovului, sfântul Irinarh se roagă fierbinte pentru mănăstire. La întâlnirea lui Sapega, conducătorul oştilor leşilor, cu bătrânul părinte, acesta îl sfătui să plece grabnic din Rusia, altfel va fi ucis. Impresionat de cuvintele şi curajul cuviosului Irinarh, acesta dădu ordin să fie cruţată mănăstirea.

Eroul Skopin Suiski venea adesea să-i ceară sfat sfântului Irinarh în clipele cele mai grele, iar acesta la rândul lui îl binecuvânta şi îl încuraja înainte de luptă.

Cu doi ani înainte de mutarea sa din lumea aceasta, suferi iar din pricina răutăţii călugarilor care îl dară afară din chilie rupându-i mâna în timp ce îl scoteau afară.

Năvălind din nou leşii în părţile Rostovului, călugării se împrăştiară rămânând doar sfântul Irinarh în închisoarea sa. Un militar cu grad înalt venind la bătrânul părinte îi spuse că Sapega şi-a pierdut viaţa întocmai cum prezisese el, iar aceasta răspunse:

– Dacă nu vă veţi retrage în ţara voastră, nici voi nu veţi mai rămâne cu zile!

Leşii se retraseră din Rostov lăsând toate la locul lor şi cinstindu-l pe bătrân.

Mulţi conducători de oaste ruşi s-au adresat bătrânului pentru rugăciuni, iar el îi binecuvânta, dându-le curaj să îşi apere patria în acele vremuri grele şi tulburi pentru Rusia.

La vârsta de 69 de ani, dupa 38 de ani de nevoinţe aspre, sfântul Irinarh se mută la Domnul în ziua de 13 ianuarie 1616. Îşi alese el însuşi locul de îngropăciune într-o peşteră săpată de mâna lui.

După adormirea sa, oameni chinuiţi de demoni se vindecau atingându-se la crucea şi lanţurile sale.

În urma minunatului nevoitor mulţi au încercat să îl urmeze, printre care: Zăvorâtul Ioan, care s-a nevoit la Mănăstirea Sfântul Nicolae – Sartomsk, din ţinutul Suzdalului; Zăvorâtul Dionisie, la o mănăstire din Periaslavl, numită „Cea de pe baltă”; Cuviosul Cornelie, Zăvorâtul de la Mănăstirea Boris şi Gleb de la Periaslavl; şi Cuviosul Galaction, nevoitor la Vologda. „Toţi aceştia urmat-au aceeaşi viaţă, fie că purtau pe ei lanţuri grele, fie că se legau cu lanţuri de pereţi, mâncau doar hrană uscată, peşte şi untdelemn; de carne şi lapte nu se atingeau şi nici de mâncare gătită. Iar adevărata lor viaţă, doar Unul Dumnezeu o ştie. Venea multă lume la ei şi, când se întorceau, ziceau că au căpătat mângâiere ş folos” (un „Sbornic” manuscris).