Pomenirea Sfântului Mucenic Aviv, episcopul Nekresei în Georgia (apr. 552-560)

Închinare la foc

La jumătatea secolului al VI-lea, şahul Persiei, Chosroes I (531–579), fiul şi moştenitorul lui Kabadi I (488–531), atacând Kaheta, care se răsculase în vremea aceea, a cucerit regiunile Rani, Movakan şi Alazan. După aceea s-a întors împotriva Kartalei, supunând şi acest ţinut. Conducerea regiunilor a fost dată în mâinile satrapilor (Satrap: (pers. hsadrap) se numea administratorul regiunii (satrapie) unui stat persan.). Locuitorilor le-a impus să-i plătească tribut. Însă cel mai rău era că voia să desfiinţeze creştinismul şi să impună mazdeismul. A poruncit aşadar, să se zidească în toate oraşele şi satele temple de închinare la foc, în care existau altare cu foc nestins. Mulţi creştini – fie nevoiţi, fie atraşi – s-au lepădat de adevăratul Dumnezeu şi au primit rătăcirea persană.

Râvnă dumnezeiască

Templu de închinare la foc a fost construit şi în oraşul Nekresa, al cărui episcop era Aviv. Bunul păstor nu putea răbda cultul demonilor tocmai în eparhia lui. Înarmat, aşadar, cu râvnă dumnezeiască, a înaintat cu curaj până la altarul lor şi, aruncând apă pe flacăra de acolo, a stins-o.

Fapta vitejească a episcopului i-a făcut pe creştini să se entuziasmeze şi pe închinătorii la foc să se descurajeze. Mulţi georgieni care fuseseră amăgiţi s-au întors din nou la Biserica lui Hristos.

Din ziua aceea ierarhul cel iubitor de Dumnezeu, cu crucea în mână, a început să-şi organizeze eparhia. Umblând neobosit prin oraşe şi sate, propovăduia adevărul, dezrădăcina rătăcirea, făcea semne minunate şi stârpea credinţa închinătorilor la foc. Toţi locuitorii din munţii Caucaz care trecuseră la mazdeism au redevenit creştini datorită predicilor şi minunilor sale.

Într-o perioadă scurtă de timp sfântul episcop a reuşit nu numai să statornicească turma sa în credinţa ortodoxă, dar şi pe mulţi perşi i-a întors la Hristos. Acest lucru însă i-a înfuriat pe cotropitori.

Întemniţarea

Aceştia l-au prins, l-au biciuit fără milă şi l-au aruncat într-o temniţă întunecată. După aceea au trimis un raport la satrap, care locuia în oraşul Rehi, prin care îl anunţau despre toate cele ce făcuse sfântul împotriva religiei lor.

Satrapul a trimis îndată la Nekresa soldaţi înarmaţi cu porunca să-l aducă pe episcop legat în faţa lui. Şi aşa au făcut. Au venit, l-au legat şi au plecat, lăsându-i în urma lor pe creştini, care plângeau şi suspinau nemângâiaţi.

Mergând spre Rehi, au trecut prin satul Ikalto din lanţul de munţi Kahet. Acolo i-au ajuns un trimis al cuviosului Simeon Thavmastoritul16 (Stâlpnic vestit care a trăit în secolul al VI-lea în Antiohia, Siria. Biserica îl pomeneşte la 24 mai.). Cuviosul Simeon şi episcopul Aviv aveau o veche legătură duhovnicească şi deseori corespondau. Acum cuviosul cel harismatic, cunoscând despre prinderea episcopului şi înainte văzând mucenicia prietenului său, voia să-i fie alături. I-a trimis aşadar viitorului mucenic toiagul său, ca pe o binecuvântare simbolică, şi o scrisoare caldă, mângâietoare şi încurajatoare. Când a citit-o, fericitul mucenic a izbucnit în lacrimi. O putere cerească şi un entuziasm sfânt i-au umplut sufletul.

Plecând din Ikalto, sfântul şi-a luat rămas bun plângând de la clericii lui, care se adunaseră acolo din toate satele regiunii ca să primească binecuvântarea lui şi i-a povăţuit cum se cuvine, îndemnându-i să rămână credincioşi Ortodoxiei până la moarte şi să păstorească turma lui Hristos cu jertfire de sine.

Ajungând în capitala Mţheta şi văzând catedrala „Svetiţhoveli“, a simţit o mare uşurare sufletească şi a strigat:

– Priveşte, maica mea Biserică, la fiul tău care e dus legat spre mucenicie.

Şi a adăugat în gând:

– Pregăteşte-te, Avive, să primeşti cununa pe care ţi-o pregăteşte Hristos şi înaintează cu statornicie pe drumul nevoinţei tale.

Întâlnirea cu Sfântul Sisoe

La Mţheta, sfântul i-a rugat pe soldaţi să-l ducă la mănăstirea Migvime, aflată în apropiere, pentru a-l vedea pe Sfântul Sisoe, care trăia atunci zăvorât într-o peşteră. Soldaţii, care fuseseră impresionaţi de strălucitoarele sale virtuţi, i-au respectat dorinţa.

Peste puţin timp cei doi Sfinţi s-au întâlnit cu bucurie şi emoţie. După sărutarea frăţească, au început să poarte convorbiri duhovniceşti. La urmă, Sfântul Aviv a zis:

– Roagă-te, părinte Sisoe, la Dumnezeu pentru poporul nostru cotropit de nelegiuiţii perşi. Căci georgienii nestatornici în dreapta credinţă sunt amăgiţi de închinarea la foc. Iar cotropitorii îi silesc în fel şi chip pe creştini să se închine la focul cel necuvântător. Aşa cum odinioară cei trei tineri au zădărnicit puterea flăcării cu rugăciunea lor, aşa şi tu acum, zădărniceşte, topeşte şi distruge cu rugăciunea ta cea primită de Dumnezeu cugetele diavoleşti şi faptele nelegiuite ale prigonitorilor credinţei creştine.

– Ştiu, prea sfinţite episcop, a răspuns cuviosul Sisoe, că ai stins focul de pe altarele perşilor cu râvnă dumnezeiască şi cu îndrăzneală sfântă. Mă rog ca Domnul să te întărească cu harul Său, încât să stingi şi acel foc nevăzut pe care diavolul îl va aprinde pentru a te arde. Ca un ierarh înţelept, ştii că prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu te înspăimânta! Suferinţa care te aşteaptă îţi va aduce mila dumnezeiască şi cereasca fericire!

Cei doi sfinţi s-au îmbrăţişat şi şi-au luat rămas bun cu lacrimi în ochi. N-aveau să se mai vadă unul pe altul în viaţa pământească.

În faţa satrapului

De la Mţheta au mers direct la Rehi. Fericitul Aviv a fost dus legat înaintea satrapului, care a hotărât să-l judece în public. Astfel, s-au adunat mulţi episcopi, preoţi, administratori şi mulţime de lume. În faţa tuturor acestora aşadar, l-a întrebat pe sfânt:

– De ce-l nesocoteşti pe şahul nostru, Chosroes, împăratul împăraţilor? Şi de ce ne-ai omorât dumnezeul?

– Nu cunosc alt împărat al împăraţilor decât pe Domnul nostru Iisus Hristos, a răspuns fără frică episcopul. În ceea ce priveşte focul, pe care-l slăviţi ca pe un dumnezeu, l-am stins pentru a nimici rătăcirea voastră diavolească. Lăsaţi această amăgire şi credeţi în adevăratul şi singurul Dumnezeu, Care a creat lumea. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine… De Domnul Dumnezeul tău să te temi şi doar Acestuia să-I slujeşti.

– Eu te-am întrebat de ce ai omorât dumnezeul nostru, l-a întrerupt satrapul, iar tu ne spui să credem în Dumnezeul tău?

– N-am omorât nici un dumnezeu, a răspuns sfântul. Am stins doar focul pe care îl aveţi în templele voastre şi căruia vă închinaţi. Află că focul nu este dumnezeu, ci zidire a lui Dumnezeu şi una dintre cele patru stihii ale lumii create de Dumnezeu. Celelalte trei sunt pământul, apa şi aerul17 (Pământul, apa, aerul şi focul sunt cele patru stihii ale lumii, după învăţătura filosofică pe care a adoptat-o şi Sfântul Vasile cel Mare (Hexaimeronul I, VIII).). Voi ţineţi focul aprins întreţinându-l cu lemne, iar eu l-am stins aruncând apă peste el. Aşadar cum ziceţi că este dumnezeu, de vreme ce acesta se supune omului şi-l slujeşte în nevoile lui zilnice? Mă minunez de prostia şi orbirea voastră duhovnicească…

Mucenicia

Cuvintele acestea insultătoare l-au înfuriat pe satrap. Întrerupând judecata, a poruncit ca sfântul să fie biciuit fără milă. Şi când a văzut cu câtă nădejde suporta durerea, a dat poruncă să fie ucis cu pietre.

Porunca a fost împlinită imediat. Curând, cuviosul ierarh a primit cununa muceniciei, precum odinioară Sfântul Întâi Mucenic Ştefan.

Trupul său zdrobit a fost târât cu sfori în afara oraşului, ca să fie mâncat de fiare şi de păsările răpitoare. Îl păzeau, totuşi, de departe, ca să nu vină creştinii să-l ia.

Zilele treceau şi sfintele sale moaşte n-au fost atinse nici de fiarele sălbatice, nici de stricăciune. Când au văzut aceasta, prigonitorii le-au părăsit şi s-au dus. Atunci fraţii de la mănăstirea Samtavro (a Căpeteniilor), care a fost zidită de fericitul Isidor, şi el ucenic al Sfântului Ioan Zedazneli, au luat pe ascuns trupul mucenicului şi l-au înmormântat cu cinste în biserica lor. Biserica din Georgia l-a aşezat curând în ceata Sfinţilor şi a hotărât prăznuirea pomenirii sale la 29 noiembrie, ziua muceniciei sale. În anii voievodului Ştefan (639–663), cuvioasele moaşte ale Sfântului Aviv au fost strămutate în procesiune de la mănăstirea Samtavro la catedrala din Mţheta şi au fost puse în sfânta masă, unde odihnesc până astăzi.