În această zi, facem pomenirea Sfintei Cuvioase Teodora din Alexandria în Egipt (+ 491)

 Ochii Domnului, care privesc spre toate căile omeneşti şi cercetează chiar şi lucrurile cele tăinuite, sînt de mii şi mii de ori mai luminoşi decît soarele. Mai înainte de a se zidi, toate s-au ştiut de El. N-a ştiut aceasta oarecare femeie de bun neam, anume Teodora, din cetatea Alexandriei, fiindcă a ascultat pe vrăjmaşul cel ce a ispitit-o şi i-a zis că păcatul cel făcut în întuneric, pe care nu-l vede soarele, nu-l ştie Dumnezeu. Dar cînd a cunoscut că nu se tăinuieşte nimic înaintea lui Dumnezeu, o, cu cît de mare pocăinţă s-a îndreptat! Pentru că ea, vieţuind cu cinste în însoţirea băr-batului său, a căzut într-o ispitire de acest fel: un oarecare om bogat, dar tînăr cu anii şi cu mintea, îndemnat de diavolul, s-a rănit de frumuseţea ei şi în toate chipurile se sîrguia să o ducă în des-frînare. Îi trimetea ei daruri mari şi lucruri multe şi mai mari îi făgăduia şi o amăgea cu cuvintele. Dar neputînd să facă ceva singur, şi-a găsit o unealtă ca aceasta: s-a învoit cu o fermecătoare amăgitoare să înşele pe Teodora cea curată, povăţuind-o pe ea la acel fapt de neiertat al lui. Aceea, avînd ajutor pe satana, a găsit vreme cu prilej şi a grăit Teodorei de tînărul acela. Iar Teodora a zis: "O, de aş scăpa de omul acesta, care de multă vreme mă supără pe mine, căci de îl voi asculta pe el, apoi dacă nu alţii, dar cel puţin soarele care ne luminează pe noi tot va fi martor păcatului meu înaintea lui Dumnezeu!" Răspuns-a înşelătoarea: "După ce va apune soarele şi va fi noapte întunecoasă, la un loc ascuns să faci voia tînărului şi nimeni nu va şti atunci fapta voastră, nici nu va fi cineva care să mărturisească înaintea lui Dumnezeu. Pentru că noaptea cea tăcută şi întunecoasă pe toate le acoperă". Iar Teodora a zis: "O, de n-ar şti Dumnezeu păcatul cel făcut noaptea, bine ar fi!" Răspuns-a înşelătoarea: "Aşa este! că numai păcatele pe care le luminează soarele le vede Dumnezeu, iar pe cele făcute în întuneric, cum poate să le vadă?"

    Aceste cuvinte ale amăgitoarei le-a crezut Teodora, ca o femeie tînără şi neînvăţată, la care s-a mai adăugat încă şi dia-voleasca ispitire care putea mult, fiindcă puterea diavolului este tare, iar firea şi puterea noastră sînt pătimaşe şi slabe. Deci, s-a învoit Teodora cu sfatul vicleanului şi, făcînd fărădelegea în în-tunericul nopţii, cu revărsarea luminii celei de dimineaţă, s-a suit lumina milostivirii celei grabnice a lui Dumnezeu peste inima ei. Căci, cunoscîndu-şi păcatul său, se căia, îşi bătea faţa, îşi rupea părul, singură se ruşina de sine şi singură de sine îi era scîrbă. Aşa milostivirea lui Dumnezeu care nu voieşte moartea păcătosului, pentru curăţia ei cea mai dinainte a deşteptat-o pe ea spre grabnica pocăinţă şi iertare. Pentru că Dumnezeu îndreaptă uneori asupra omului vreo cădere ca, sculîndu-se, să se arate mai multă osteneală, îndreptare şi osîrdie spre Dumnezeul Care iartă păcatele.

    Deci, se tînguia Teodora de păcatul făcut şi, plîngînd, îşi mîn-gîia puţin cugetul său grăind în sine: "Nu ştie Dumnezeu păcatul meu, dar, deşi nu-l ştie, ruşine-mi este mie şi durere". Apoi stră-bătînd printr-însa întristarea, s-a dus la o mănăstire de fecioare, la stareţă, pentru cercetare, căci se cunoştea cu dînsa. Iar stareţa, vă-zînd-o mîhnită la faţă, a întrebat-o: "Ce mîhnire ai tu, fiica mea? Au doară eşti năpăstuită de bărbat?" Iar ea a răspuns: "Nu, stăpî-nă! Alta este pricina de care mi s-a mîhnit inima". Iară stareţa vrînd să o mîngîie pe dînsa, mişcîndu-se de duhul lui Dumnezeu, a început a vorbi pentru folosul sufletului ei şi a citi din cărţi. Citind ea un cuvînt a ajuns pînă la textul acesta din Evanghelie: "Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case" (Matei 10, 26-27).

    Aceste cuvinte ale Evangheliei auzindu-le Teodora, s-a lovit în piept, zicînd: "Vai mie, ticăloasa, cum m-am înşelat, socotind că nu ştie Dumnezeu de păcatul meu". Şi a început a se bate peste faţă, tînguindu-se şi plîngînd. Atunci stareţa a cunoscut că a avut o cădere în păcat şi a început a o întreba ce i s-a întîmplat ei. Iar ea, abia putînd grăi de plîns, i-a spus stareţei cu tot de-amănuntul, şi a căzut la picioarele ei, zicînd: "Miluieşte-mă, stăpînă, pe mine cea pierită, şi mă povăţuieşte ce să fac! Oare se poate să mă mîntuiesc sau sînt pierdută în veci? Oare să mai nădăjduiesc spre mila lui Dumnezeu, sau să mă deznădăjduiesc?" Iar stareţa a început a-i grăi: "N-ai făcut bine fiica mea, ascultînd pe vrăjmaş. Nu ai înţeles bine pe Dumnezeu socotind că te vei tăinui înaintea Celui ce cearcă inimile şi rărunchii, Care ştie cugetele; chiar şi cele nelucrate le văd ochii Lui şi nici o noapte sau un loc ascuns şi întu-necos nu pot să ascundă pe cel păcătos, dinaintea ochiului Lui cel atotvăzător. N-ai făcut bine, fiica mea, căci şi pe Dumnezeu L-ai mîniat şi credinţa bărbatului nu ai păzit-o şi trupul ţi-ai spurcat şi sufletul ţi-ai vătămat. De ce nu mi-ai spus mie despre aceasta mai înainte, că eu ţi-aş fi ajutat ţie şi te-aş fi învăţat să te fereşti de cursele vrăjmaşului? Dar de vreme ce aşa ţi s-a întîmplat, de aici înainte să te îndrepţi şi să cazi la milostivirea lui Dumnezeu, rugîndu-te cu sîrguinţă ca să-ţi ierte păcatul. Să nu te deznădăjduieşti fiica mea, că deşi ai făcut mare păcat, însă mai mare este mila lui Dumnezeu şi nu este vreun păcat care să biruiască iubirea lui de oameni; scoală-te, pocăieşte-te şi te vei mîntui". Acestea şi multe asemenea grăindu-le stareţa, a sfătuit-o pe ea şi a învăţat-o calea pocăinţei. Apoi a mîngîiat-o, spunîndu-i de milostivirea lui Dumnezeu şi de bunătatea Lui cea negrăită că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc şi a-i ierta pe cei ce greşesc. Încă i-a adus aminte şi de femeia păcătoasă din Evanghelie, care cu lacrimi a spălat picioarele lui Hristos şi cu perii capului ei le-a şters şi a cîştigat de la Dumnezeu iertare de păcatele sale.

    Toate cuvintele acestea primindu-le Teodora de la acea bună povăţuitoare şi aşezîndu-le în inima sa, a zis: "Cred Dumnezeului meu, stăpînă, şi de acum nu voi mai face un păcat ca acesta, ci şi de cel făcut, pe cît voi putea, mă voi pocăi". Şi primind oarecare răcorire în inimă, s-a întors la casa sa. Şi se ruşina a căuta în faţa bărbatului său, avînd mustrare în cugetul său, şi se gîndea în ce fel ar ruga pe Dumnezeu; şi dorea să meargă în mănăstirea de fe-cioare, dar ştia că bărbatul ei o va opri. De aceea, ca să tăinuiască de bărbatul său şi de toţi cunoscuţii, a gîndit un lucru ca acesta: ducîndu-se bărbatul ei de acasă la oarecare lucru, ea, seara tîrziu, tunzîndu-şi părul capului s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi, punîndu-şi nădejdea sa în Dumnezeu, s-a tăinuit de toţi şi a ieşit încetişor din casă şi alerga degrabă ca o pasăre zburînd din cursă. Şi ajungînd la oarecare mănăstire pustnicească care se numea Octodecat, care era departe de cetate ca la optsprezece stadii, a bătut în poartă şi, portarul deschizîndu-i, a zis: "Fă bine, părinte şi spune egumenului ca să mă primească în mănăstire, că sînt om păcătos, şi vreau să mă pocăiesc de faptele mele cele rele. Că pentru aceea am venit aici, ca să spăl picioarele voastre cele sfinte şi ca să slujesc vouă ziua şi noaptea, la orice lucru îmi veţi porunci mie". Deci, mergînd portarul, a spus egumenului, iar el a zis: "Se cade a-l ispiti pe acesta mai întîi, dacă a venit la noi fiind povăţuit de Dumnezeu, deci să nu-i dai răspuns pînă dimineaţă şi să nu-l laşi să intre în mănăstire, pînă ce vom vedea dacă nu se va duce supărat. Iar dacă va răbda lîngă poarta mănăstirii, aşteptînd milă, atunci vom cunoaşte cu adevărat că a venit cu osîrdie la noi să slujească lui Dumnezeu".

    Şi aşa a făcut portarul: n-a îngrijit de dînsa, ci a trecut-o cu vederea ca pe un rob netrebnic, iar ea şedea plîngînd lîngă poartă. Apoi a înnoptat şi, iată, fiarele sălbatice treceau pe lîngă dînsa - pentru că era pustiia aceea plină de fiare - însă, cu darul lui Dumnezeu, a rămas neatinsă, înarmîndu-se, ca şi cu o pavăză, cu rugă-ciunea şi cu sfînta cruce. Iar a doua zi ivindu-se portarul prin ferestre a văzut-o şezînd lîngă poartă şi i-a zis: "De ce zăboveşti aici omule? Nu te vom primi pe tine, căci nu ne trebuieşti." Iar ea a zis: "Chiar dacă voi muri aici, lîngă poartă, nu mă voi duce pînă ce nu vă veţi milostivi de mine şi mă veţi primi în mănăstire." Atunci portarul, văzînd răbdarea şi smerenia ei, i-a deschis uşa şi a dus-o la egumen, iar egumenul a întrebat-o de unde este, cum se numeşte şi la ce a venit. Iar ea a zis: "Din Alexandria sînt, părinte. Numele meu este Teodor. Plin sînt de păcate şi de fărădelegi. Cercetîndu-mi cugetul şi cunoscîndu-mi păcatele am vrut să mă pocăiesc şi am venit la sfinţia voastră să mă primiţi în rînduiala voastră şi să mă mîntuiţi pe mine, păcătosul cel pierit. Deci, pri-meşte-mă pe mine, părinte, precum Domnul a primit pe tîlharul, pe vameşul şi pe fiul cel desfrînat". Atunci egumenul a început a-i ară-ta greutăţile vieţii mănăstireşti şi nevoinţa cea mare şi i-a zis: "Nu le vei putea purta acestea, fiule, că te văd tînăr şi crescut în des-fătări lumeşti, iar mănăstirea noastră nu are nici o odihnă, şi rîn-duiala noastră are viaţă aspră şi vieţuirea noastră împreună are trebuinţă de multă înfrînare şi post. Fraţii noştri poartă osteneli mari în ascultări, nelăsînd nici pravila bisericească, nici rugăciunea miezului nopţii şi Utrenia, precum şi ceasurile şi Vecernia şi cele-lalte rugăciuni şi închinăciuni din chilie şi privegherile cele de toată noaptea, adeseori. Iar tu te-ai obişnuit cu odihna trupească şi nu-ţi este cu putinţă ca împreună cu noi toţi să porţi greutatea nevoinţei călugăreşti, deşi te văd că alergi cu osîrdie. Mă tem însă să nu-ţi schimbi mai tîrziu gîndurile pentru că mulţi oameni de multe ori încep un lucru bun cu osîrdie, apoi degrabă, supărîndu-se, încetează de la fapta cea bună şi se fac mai leneşi. Deci, te sfătuiesc să te întorci în lume şi Dumnezeu să-ţi rînduiască mîntuirea precum voieşte". Atunci Teodor, căzînd la picioarele egumenului, plîngînd a zis: "Nu mă lepăda pe mine, părinte, de la sfîntul vostru lăcaş, nu mă lipsi pe mine de îngereasca voastră împreună trăire, nu mă izgoni pe mine la lumea din care scăpînd odată, ca din Egipt, iarăşi la dînsa nu mă voi întoarce niciodată. Să nu te îndoieşti părinte din cauza tinereţii mele pentru că prin sfintele voastre rugăciuni mă voi deprinde la toată înfrînarea, şi ajutîndu-mi Dumnezeu, voi purta toate ostenelile şi orice îmi veţi porunci voi face cu osîrdie şi cu sîrguinţă, numai să mă primiţi pe mine, cel ce voiesc să-mi plîng păcatele.

    Rugat fiind egumenul astfel, l-a primit şi i-a poruncit să pe-treacă în toate ascultările mănăstireşti. Şi vieţuia femeia între băr-baţi, în chip şi cu nume bărbătesc, neştiind nimeni această taină, fără numai singur Dumnezeu. Dar cine va spune viaţa ei cea cu multe osteneli? Vedeau fraţii ostenelile ei în ascultări, răbdare în înfrînare, smerenie în supunere, dar nevoinţele cele ascunse şi tăi-nuite ale ei, rugăciunile cele de toată noaptea, suspin inimii, lacri-mile, plecările genunchilor, ridicările mîinilor, numai singur Dumnezeu le vedea. Pentru că ziua şi noaptea cădea la îndurările Lui şi, ca femeia desfrînată, uda picioarele Domnului cu lacrimi. Mai mare era pocăinţa ei decît păcatul făcut, căci cu totul s-a răstignit pe crucea pătimirii, la toţi s-a aruncat pe sine la picioare prin smerenie, toată voia sa a tăiat-o prin lepădarea de sine şi s-a făcut înger în trup. Iar trupul ei cel mai înainte întinat, după aceea, prin ostenelile pocăinţei şi prin lacrimile cele fierbinţi curăţindu-l, s-a făcut sfîntă Biserică Dumnezeiască Sfîntului Duh Celui ce locuia întru dînsa.

    După opt ani de vieţuire aici, se făcuse lipsă de untdelemn în mănăstire şi a fost trimisă sfînta în cetatea Alexandriei, cu cămilele, ca să cumpere untdelemn. Iar bărbatul ei, neştiind unde s-a dus femeia lui sau ce s-a făcut ea o căuta mult şi neaflînd-o, se tînguia ziua şi noaptea şi se ruga lui Dumnezeu cu sîrguinţă ca să-i arate lui unde este soţia sa. Într-o noapte, a văzut în vedenie pe un înger zicîndu-i: "Nu te întrista pentru femeia ta, că slujeşte lui Dumnezeu în mijlocul aleşilor Lui. Iar de voieşti să o vezi, să mergi dimineaţă şi să stai lîngă biserica Sfîntului Petru şi acolo o vei vedea. Acela care va merge pe lîngă biserică şi se va închina ţie este femeia ta". Şi s-a bucurat bărbatul de vedenia cea îngerească ce îi spusese despre femeia lui că urma să o vadă şi a alergat de dimineaţă la biserica Sfîntului Petru. Stînd acolo, privea în dreapta şi în stînga, vrînd să vadă pe cea dorită. Şi stînd el aşa, iată, fericita Teodora mergea cu cămilele. Bărbatul ei, văzînd-o, n-a cunoscut-o, pentru că nu mai era cu putinţă s-o mai cunoască din pricina îmbrăcăminţii bărbăteşti şi pentru că se schimbase; înainte era cu faţă luminoasă, şi acum, nu numai de post, dar de ostenelile călugăreşti, îşi întu-necase podoaba ei. Iar ea, cunoscîndu-l pe el de departe a lăcrimat în sine şi a zis: "O, amar mie, păcătoasa, că pentru păcatul cel împotriva bărbatului meu m-am lipsit de mila lui Dumnezeu". Şi mergînd pe lîngă dînsul, i s-a închinat zicînd: "Bună să-ţi fie ţie, ziua, străine". Aşijderea şi el i s-a închinat ei, zicînd: "Să mergi sănătos, părinte". Şi aşa s-au despărţit. Stînd omul acela puţin acolo, s-a întors acasă mîhnit, necîştigîndu-şi dorinţa, iar vedenia pe care văzuse o socotea că este înşelăciune şi se ruga cu plîngere, zicînd: "Doamne, vezi necazul meu şi auzi rugăciunea mea şi spu-ne-mi mie: oare este între vii femeia mea sau nu?! Oare pe bună cale se află, sau pe cea rea?!" În cealaltă noapte a văzut iarăşi în vedenie pe îngerul acela zicîndu-i: "Ce plîngi, omule? Ce, n-ai vă-zut-o pe femeia ta ieri, precum ţi-am spus ţie?" Iar el a zis: "N-am văzut-o, Doamne al meu". Iar îngerul i-a zis: "Au nu ţi-am spus ţie că cela ce, trecînd alăturea, se va închina ţie şi-ţi va da bună ziua, acela este femeia ta?" Atunci înţelegînd bărbatul că şi-a văzut fe-meia, dar n-a cunoscut-o, a mulţumit lui Dumnezeu că femeia lui este între cei vii, şi slujeşte lui Dumnezeu şi nădăjduia că şi el să se mîntuiască cu rugăciunile ei. Asemenea şi fericita Teodora mulţumea lui Dumnezeu că şi-a văzut bărbatul şi că n-a cunoscut-o. Şi întorcîndu-se la mănăstire lua aminte de mîntuirea sa, postind mai întîi o zi, după aceea două, apoi trei şi patru, iar uneori şi săptămîna întreagă trăia nemîncînd, rugîndu-se cu sîrguinţă pentru iertarea păcatului său.

    Aproape de mănăstirea aceea era un iezer în care trăia un crocodil care, ieşind adeseori din iezer, ucidea pe oamenii şi pe dobitoacele ce le întîlnea în cale. Iar Grigorie eparhul, care era pus între anii 476-475; 476-491 de împăratul Zinon peste Alexandria, a pus străjer pe calea care mergea lîngă iezer ca să nu lase pe nimeni să meargă pe cale, din cauza fiarei aceleia. Iar egumenul, vrînd să ştie darul lui Dumnezeu cel ce era întru Teodor, l-a chemat şi i-a zis: "Frate Teodore! Îmi trebuie apă din iezer. Deci să iei vasul cel de apă şi să mergi să aduci". Iar ea, ca un bun ascultător, luînd vasul, s-a dus. Străjerii i-au zis: "Să nu vii aici, părinte, la apă, că te va mînca fiara!" Dar ea le-a zis: "Părintele meu, egumenul, m-a trimis pe mine; eu voi îndeplini porunca". Cînd a mers la malul iezerului iată crocodilul a venit şi a luat-o pe ea pe spatele sale şi a dus-o la mijlocul iezerului, iar ea, scoţînd apă, iarăşi fiara a adus-o la mal. Apoi, întorcîndu-se, a legat pe fiară ca din acea vreme să nu mai vatăme pe nimeni şi îndată fiara a murit. Străjerii, văzînd acea minune, au spus egumenului şi au înştiinţat şi în cetate pe mai marele cetăţii şi toţi au slăvit pe Dumnezeu, iar fraţii se minunau cum n-a vătămat fiara pe fericita şi lăudau puterea ascultării.

    Unii dintre fraţi, îndemnaţi fiind de diavol, pentru că nimeni nu este slobod de ispitele vrăjmaşului, nu credeau ceea ce se făcuse şi începură a urî, zicînd: "Iată noi atîţia ani am petrecut în mî-năstire şi nu facem semne iar acesta a venit şi face minuni. Oare vrea să fie mai mare decît noi? Nu cumva cu oarecare farmece a omorît fiara aceea?"

    Altă mănăstire era la cîteva stadii depărtare de mănăstirea lor, în cea mai adîncă pustie. Drept aceea, cei care o urau, scriind o scrisoare la mănăstirea aceea seara tîrziu, ferindu-se de egumen, au mers la chilia fericitei şi i-au zis ei: "Frate Teodor, îţi porunceşte ţie egumenul să iei scrisoarea aceasta şi să o duci degrabă la mănăstirea aceea că este de trebuinţă". Iar Teodora, sculîndu-se, a luat scrisoarea şi a alergat noaptea la mănăstirea aceea. Acest lucru îl făcură zavistnicii pentru ca ea să fie mîncată de fiare pe cale, pentru că erau acolo nenumărate fiare sălbatice, încît nu putea cineva să treacă pe calea aceea noaptea, de frica lor. Zavistnicii în sine ziceau aşa: "Să vedem sfîntul acesta, căruia i se supun fiarele, oare se va întoarce teafăr?"

    Mergînd Teodora pe cale, iată o fiară mare întîmpinînd-o şi închinîndu-i-se s-a întors şi a mers înaintea ei, întovărăşind-o pe ea pînă la porţile mănăstirii. Acolo a bătut în poartă şi, deschizîndu-i portarul, a mers sfînta cu scrisoarea la egumen; iar portarul n-a închis porţile mănăstirii şi a intrat fiara în mănăstire şi, întîlnind pe portar umblînd, l-a apucat şi a început a-l muşca sfărîmîndu-l. Şi striga portarul: "Vai, Vai ajutaţi-mi mie!" Şi se deşteptară toţi la glasul acela, şi cunoscînd sfînta lucrul ce se petrecea, a alergat din chilie de la egumen la fratele pe care-l mînca fiara şi apucînd fiara de grumaji a izbăvit pe om din dinţii ei şi a zis: "De ce ai îndrăznit la chipul lui Dumnezeu şi ai vrut să îl omori pe el?! Moartă să fii!" Şi îndată a căzut fiara înaintea picioarelor ei şi a murit, iar pe fratele cel rănit de fiară l-a uns cu untdelemn prin chemarea numelui lui Hristos şi a însemnat cu sfînta cruce hainele lui şi l-a făcut sănătos şi întreg. Toţi văzînd minunea ce se făcuse, s-au închinat fericitei şi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a supus fia-rele cele sălbatice robului său Teodor.

    Izbăvind cu scrisoarea din mănăstirea aceea, s-a grăbit să ajungă la locaşul său foarte de dimineaţă şi, venind, n-a spus nimănui unde a fost sau ce-a făcut. Iar dimineaţa au sosit nişte monahi de la mănăstirea aceea unde fusese Teodor cu scrisoarea aducînd oarecare daruri şi au spus stareţului şi tuturor fraţilor cele ce se făcuse şi s-au închinat egumenului mulţumindu-i că Teodor, ucenicul lui, a izbăvit pe portarul lor din dinţii fiarei şi l-a tămăduit pe el de răni iar pe fiară a omorît-o. Auzind aceasta egumenul şi toţi călugării s-au minunat foarte tare şi, dînd binecuvîntare fraţilor celor ce veniseră a adunat egumenul pe toţi călugării şi i-a întrebat pe dînşii: "Cine a trimis pe fratele Teodor la mănăstirea aceea?" Şi toţi s-au lepădat zicînd: "Nu ştim". Apoi a întrebat egumenul pe Teodor zicînd: "Cine te-a trimis, frate, în noaptea aceasta la mănăs-tirea aceea?" Iar ea, vrînd să tăinuiască pe răufăcătorul său, a zis egumenului: "Iartă-mă părinte! Dormitînd în chilie, nu ştiu cine a venit poruncindu-mi mie în numele tău să duc degrabă scrisoarea la egumenul acela; şi m-am dus, săvîrşind ascultarea". Pismuitorii, cunoscînd atunci darul lui Dumnezeu în fericita Teodora, se căiau de răutatea lor şi, căzînd la dînsa, şi-au cerut iertare. Iar ea, fiind fără răutate nu s-a supărat pe dînşii, nici nu a spus despre dînşii cuiva, ci se defăima pe sine ca pe o păcătoasă, nevrednică de dragostea fraţilor.

    Odată, îndeletnicindu-se în ascultare, i s-a arătat ei diavolul zicîndu-i cu mînie: "Tu, spurcato, prea desfrînato! Lăsîndu-ţi băr-batul ai venit aici ca să te înarmezi asupra mea? Mă jur pe puterea mea că îţi voi săpa ţie o groapă, că nu numai de călugărie, dar şi de cel răstignit să te lepezi şi vei fugi de la locul acesta. Şi să nu socoteşti că eu nu sînt aici, căci nu te voi lăsa pînă ce nu voi în-tinde cursă picioarelor tale şi nu te voi arunca în groapa pe care tu nu o aştepţi". Iar ea, însemnîndu-se cu semnul sfintei cruci, a zis: "Dumnezeu să sfarme puterea ta, diavole!" Şi diavolul s-a făcut nevăzut.

    După cîtăva vreme, fiind lipsă în mănăstire, iarăşi a fost trimisă cu cămilele în cetate fericita Teodora ca să cumpere grîu pentru trebuinţa mănăstirii. Şi, cînd îşi lua drumul spre cetate, egu-menul i-a zis: "Fiule, de vei însera pe cale, să te abaţi la mănăstirea Enatului şi să rămîi acolo cu cămilele". Pentru că era pe calea aceea, aproape de cetate, o mănăstire care se cheama Enat.

    Mergînd, deci, Teodora a înserat pe cale şi, după porunca părintelui său, s-a abătut la mănăstirea aceea şi, închinîndu-se egumenului aceluia ce era acolo, a cerut binecuvîntare ca să odihnească cămilele în mănăstirea lor pînă ce se va face ziuă. Iar egumenul i-a dat ei loc în arhondaric care nu era departe de grajdul de cămile.

    Era acolo o fecioară, nu tînără de ani, fiică a egumenului ace-luia, care venise să se închine tatălui său şi să-l vadă. Fecioara aceea văzînd pe monahul cel tînăr, pe fericita Teodora, s-a îndră-gostit de la drăceasca lucrare, şi a mers noaptea la Teodora care se odihnea lîngă cămile şi neştiind că este femeie, a început fără ruşi-ne a o ispiti şi a o sili la păcat. Iar Teodora i-a zis: "Du-te de la mine, soro, că nu m-am obişnuit la lucrul acesta şi am în mine şi un duh rău şi mă tem ca să nu te ucidă pe tine". Iar aceea, ducîndu-se ruşinată, a aflat un alt oaspete cu care a făcut fărădelege şi a zămislit în pîntece. Făcîndu-se ziuă, Teodora s-a dus în cetate şi săvîrşindu-şi ascultarea s-a întors la mănăstire. Şi se nevoia pentru mîntuirea sa. După şase luni, a fost cunoscută fecioara aceea că este îngreunată şi ai săi bătînd-o, întrebau cine a îngreunat-o. Iar ea, îndemnată de diavol, a dat vina asupra fericitei Teodorei zicînd: "Călugărul Teodor Octodecateanul, cînd mergea din mănăstirea sa la cetate cu cămilele s-a odihnit în casa de oaspeţi. Acela a venit la mine noaptea şi mi-a făcut silă şi am zămislit de la dînsul". Auzind aceasta tatăl ei, egumenul Enatului, a trimis pe călugării săi în mănăstirea care se cheamă Octodecat ca să se certe cu egumenul acestei mănăstiri de ce călugărul său a spurcat pe fecioara lor şi a îngreunat-o. Şi, ducîndu-se călugării, s-au certat cu egumenul Octodecatului, zicîndu-i: "Călugărul tău, Teodor, a silit pe fecioara noastră şi a îngreunat-o. Oare aşa sînteţi voi, călugării?" Egumenul a chemat pe Teodora şi întrebat-o: "Ce-ai făcut, frate, în mănăstirea Enatului, cînd ai fost acolo?" Iar ea le-a zis: "Nimic n-am făcut, cinstite părinte". Iar egumenul i-a zis: "Au nu auzi ce grăiesc oamenii aceştia asupra ta, spunînd că pe fecioara lor ai silit-o şi acum este îngreunată?" Iar Teodora a zis: "Iartă-mă, părinte. Dumnezeu este martor că nu am făcut aceasta". Nu voia egumenul să creadă cele ce spuneau călugării cei ce veniseră, ştiind pe fratele Teodor curat cu viaţa şi sfînt, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Dar cînd a născut fecioara prunc, parte bărbătească, călugării Enatului au venit cu pruncul în mănăstirea Octodecatului şi l-au aruncat în mijlocul mănăstirii, ocărînd pe călugării cei ce locuiau acolo şi zicîndu-le: "Hrăniţi pe acesta ce l-aţi născut". Atunci egumenul, vă-zînd pe prunc, a crezut lucrul şi s-a mîhnit foarte tare asupra celei nevinovate şi curate cu inima şi cu trupul. Drept aceea, aducînd pe fraţi şi chemînd pe Teodor l-a întrebat zicînd: "Spune-ne nouă, ticălosule, de ce-ai făcut aceasta? Ai adus necinste asupra mănăstirii noastre şi ocară asupra rînduielii noastre celei călugăreşti, nete-mîndu-te de Dumnezeu. Noi te-am avut pe tine ca pe un înger, iar tu te-ai făcut ca un diavol! Deci, spune-ne nouă lucrul tău cel fărădelege". Iar fericita Teodora, minunîndu-se de năpasta aceea, tăcea negrăind nimic decît: "Iertaţi-mă, părinţilor sfinţi, păcătos sînt!" Iar ei făcînd sfat au izgonit-o pe ea din mănăstire cu necinste şi cu bătăi, dîndu-i în braţe pruncul.

    O, minunată răbdare a fericitei! Pentru că putea cu un cuvînt să-şi arate nevinovăţia dar n-a vrut să arate această taină, că era femeie, vrînd ca sub acoperămîntul acestui păcat străin să păti-mească pentru păcatul său cel mai dinainte.

    Luînd pruncul, a şezut înaintea mănăstirii tînguindu-se ca Adam cel izgonit din rai. Şi a făcut înaintea mănăstirii o colibă mică pentru prunc şi cerînd lapte la păstori, a hrănit pruncul şapte ani, în foame şi în sete şi în golătate, avîndu-şi băutura din mare şi răbdînd gerul şi zăduful, cu buruieni sălbatice hrănindu-se.

    Nesuferind diavolul o răbdare ca aceasta a ei, a vrut să o în-şele în chipul acesta: s-a prefăcut în chipul bărbatului ei şi, intrînd în colibă unde şedea ea cu pruncul, i-a zis: "Aici şezi dar, stăpîna mea ? Eu de atîţia ani mă ostenesc plîngînd şi căutîndu-te şi tu nu te grijeşti de mine, stăpîna mea ? Au nu ştii că pentru tine mi-am lăsat tată şi mamă iar tu m-ai lăsat pe mine ? Cine te-a amăgit ca să vii la acest loc ? Unde este culoarea feţii tale ? Pentru ce te-ai uscat aşa ? Vino, iubita mea, să mergem la casa noastră, pentru că de vei voi să-ţi păzeşti curăţia, apoi şi acasă vei putea, că eu nu te voi supăra pe tine de aceasta. Adu-ţi aminte de dragostea mea, stăpînă, şi vino cu mine la casa noastră."

    Zicînd diavolul acestea, fericita n-a cunoscut că este diavolul, ci i se părea că este cu adevărat bărbatul ei şi i-a zis: "Nu-mi este cu putinţă să mă întorc la tine în lumea din care am fugit pentru păcatul meu. Mă tem să nu cad în alte păcate mai rele".

    Şi, cînd şi-a ridicat mîinile sale cu semnul crucii în rugăciune, îndată a pierit diavolul. Atunci fericita a cunoscut că era diavolul şi a zis: "Puţin de nu m-ai înşelat pe mine, diavole". Şi se căia că s-a dat la vorbă cu diavolul. Şi din acea vreme se păzea mai cu tărie de meşteşugirile drăceşti. Cu toate acestea n-a încetat diavolul a se întări asupra ei, pentru că a adunat mulţime de diavoli care, închipuindu-se în felurite fiare, au năvălit asupra ei grăind ome-neşte: "Să mîncăm pe desfrînata aceasta". Iar ea, însemnîndu-se cu sfînta cruce, zicea: "Înconjurînd m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am biruit pe ei". Şi îndată piereau. După aceea diavolul, vrînd să o înşele cu iubirea de argint, i-a arătat ei mulţime de aur şi nişte oameni adunîndu-l, dar şi acela tot din semnul crucii s-a stins. S-a făcut apoi boier, şi mergînd înainte mulţi călăreţi treceau pe lîngă coliba ei şi strigau: "Trece boierul, trece boierul !" Apoi ziseră călăreţii către Teodora: "Închină-te boierului !" Iar ea a răs-puns: "Eu, unuia Dumnezeu mă închin". Iar ei, trăgînd-o din coliba sa, o duceau cu sila la începătorul întunericului, Dumnezeu dîndu-le voie aşa a se atinge de sfînta, ca să fie ca aurul curăţit în foc; o sileau ca să se închine boierului, iar ea n-a voit, zicînd: "Eu Domnului Dumnezeului meu mă închin şi Aceluia unuia slujesc". Deci o bătură pe ea vrăjmaşii fără de milă şi, lăsînd-o vie, s-au dus. Iar păstorii venind la Teodora, o aflară zăcînd ca moartă şi socotind că a murit, o luară de o duseră şi o puseră în coliba ei şi au venit în mănăstire zicînd: "Călugărul vostru, Teodor, a murit. Luaţi deci trupul lui şi-l îngropaţi".

    Apoi a mers egumenul cu fraţii în coliba ei şi cunoscînd că sufletul ei este într-însa a zis: "Luaţi-l, că este viu !" Şi s-a întors la mănăstire. Iar în miezul nopţii venindu-şi în fire Teodora, a început a plînge şi a se bate în pieptul său zicînd: "Vai mie, păcă-toasei ! Amar mie, celei fără de ajutor ! O, cum mă pedepseşte pe mine Dumnezeu pentru păcatele mele !" Şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, cu glas mare a strigat: "Dumnezeule milostiv! Izbăveşte-mă pe mine din mîinile diavolului şi uită păcatele mele".

    Iar păstorii cei ce rămîneau aproape acolo, auzind pe fericita rugîndu-se, s-au mirat că a înviat, pentru că o socoteau pe ea moar-tă, şi dusă la Dumnezeu.

    După aceasta, a poruncit egumenul ca să ia de la dînsa copi-lul în mănăstire. De acest lucru s-a bucurat fericita că a scăpat de osteneală şi de grija cea pentru hrănirea pruncului. Şi umbla prin pustie rătăcindu-se. Şi se înnegrise trupul ei de zăduf şi de frig şi ochii ei se întunecaseră şi petrecea cu fiarele care i se supuneau ca oile şi erau blînde. Încă o dată a încercat diavolul a o ispiti; vă-zînd-o pe ea foarte flămîndă, i s-a arătat în chip de ostaş ducînd într-un vas nişte bucate bune şi i-a zis: "Boierul cel ce te-a bătut, acum se căieşte şi ţi-a trimis ţie mîncarea aceasta rugîndu-se să-l ierţi şi să primeşti acesta de la dînsul". Iar ea, cunoscînd înşe-lăciunea cea diavolească, s-a însemnat pe sine cu sfînta cruce şi a zis: "Dumnezeu să te surpe şi să-ţi strice meşteşugul vrăjmaşule, pentru că nu mă vei putea înşela pe mine, ajutîndu-mi Dumnezeu". Şi din acea vreme a încetat diavolul a o mai ispiti.

    Deci, săvîrşindu-se şapte ani dintr-o viaţă aspră ca aceasta, s-au umilit călugării şi au mers la egumenul zicînd: "Miluieşte, părinte, pe fratele Teodor că iată, şi-a săvîrşit pocăinţa pentru păcatul său. Iartă-l şi-l primeşte în mănăstire". Iar egumenul a răs-puns: "Cu adevărat, fraţilor, într-această noapte mi-a vestit mie Dumnezeu; iertat este păcatul fratelui Teodor. Deci, duceţi-vă, cău-taţi-l şi să-l aduceţi aici.

    Aflînd-o pe ea rătăcindu-se în pustie, o aduseră în mănăstire, şi i-a zis ei egumenul: "Frate Teodore, ţi-a iertat Dumnezeu păca-tul pe care l-ai făcut. Deci să petreci cu noi în mănăstire şi să te nevoieşti, nemaiieşind de-acum nicăieri din mănăstire, ca să nu te arunce iarăşi pe tine diavolul în ispită. Să-l înveţi şi pe fiul tău să fie rîvnitor al nevoinţelor tale." Şi i-a dat ei chilie, nemaiînda-torînd-o la vreo slujbă mănăstirească, ca să se roage lui Dumnezeu în pace, şi să se odihnească după atîtea osteneli. Şi a petrecut în chilia aceea doi ani împreună cu acel presupus fiu al său, Teodor, învăţîndu-l carte şi frica lui Dumnezeu, smerenie şi ascultare şi alte călugăreşti fapte bune.

    Într-un an a fost secetă mare şi s-au uscat în mănăstire pu-ţurile, chiar şi iezerele au secat căci era lipsă mare de apă. Atunci a zis egumenul unor fraţi duhovniceşti: "Nimeni altul nu va îndupleca pe Dumnezeu să ne dea nouă apă, fără numai Avva Teo-dor, pentru că de mare dar dumnezeiesc este plin." Şi, chemînd la sine pe fericita, i-a zis egumenul: "Părinte Teodore ! Să iei vasul şi să ne scoţi nouă apă din puţ". Şi era uscat puţul, neavînd nici o picătură de apă. Iar ea a zis: "Binecuvîntează părinte!" Şi a plecat la puţ în care, slobozind vasul, l-a scos plin de apă curată şi l-a dus la egumen, care şedea cu fraţii. Toţi s-au minunat văzînd acest lucru. Apoi merseră la puţul în care demult secase apa şi privind, l-au văzut plin de apă şi au slăvit pe Dumnezeu. Şi a fost apa aceea din destul la toată trebuinţa mănăstirească, pînă ce s-a pogorît ploa-ia şi a umplut de apă toate cisternele cele uscate. Iar fericita, sme-rită fiind cu duhul, zicea către fraţi: "Nu pentru mine s-a făcut aceasta, ci pentru părintele, egumenul nostru care cu credinţa pe care o are către Dumnezeu, m-a trimis cu neîndoire. Iar eu mi-am făcut slujba mea, nădăjduindu-mă spre rugăciunile părintelui nos-tru".

    Şi petrecea Teodora în chilia sa rugîndu-se lui Dumnezeu şi învăţîndu-l pe cel din nevinovăţii fiu al său.

    Într-o seară, luîndu-şi pruncul înaintea tuturor, s-a închis cu dînsul în chilie şi a început a-l învăţa pe el. Iar egumenul, îndemnat de duh, pornindu-se, a trimis pe unii fraţi să asculte încetişor lîngă chilie ce vorbeşte Teodor cu pruncul său. Iar ea, luîndu-şi pruncul în braţe şi cuprinzîndu-l, îl săruta pe el zicîndu-i: "Fiul meu iubit, vremea mea a sosit, sfîrşitul meu s-a apropiat şi de acum mă voi duce de la tine. Tu să nu plîngi pentru mine, şi să nu-ţi zici: (r)sărman sîntŻ pentru că ai tată pe Dumnezeu, Cel ce te acoperă pe tine cu duhul Său, pe care şi eu, de voi afla îndrăznire înaintea Lui, Îl voi ruga pentru tine ! Deci, să asculţi cuvintele mele cele de la sfîrşit şi să le scrii în inima ta. Să iubeşti pe Dumnezeu mai mult decît toată zidirea şi mai mult decît pe tine însuţi. De El cu toată inima să te lipeşti şi să nu încetezi, lăudîndu-l pe El şi rugîndu-L cu gura şi cu inima, cu limba şi cu mintea. Pravila cea sobor-nicească niciodată să nu o laşi şi cu ceilalţi fraţi să intri în biserică la întîiul ceas, la al treilea, al şaselea, la al nouălea şi la Vecernie, la rugăciunea miezului nopţii şi la Utrenie. Şi toate rugăciunile tale să le faci cu zdrobire de inimă, cu lacrimi şi cu suspine. Să plîngi înaintea lui Dumnezeu în toate zilele, ca să te învredniceşti de veş-nica mîngîiere. Ascultător să fii egumenului şi fraţilor, să te lepezi de voia ta, să o păzeşti nerăutatea de-acum şi pînă la sfîrşitul vieţii tale. Să-ţi închizi gura cu tăcere. Fereşte-te ca să nu osîndeşti pe cineva, nici să rîzi de păcat străin ci, văzînd pe cel greşit, roagă-te pentru dînsul lui Dumnezeu, Celui singur fără de păcat, ca să-l în-depărteze pe el şi pe tine de căderile în păcate şi de ispitirile vrăj-maşului să te izbăvească. Să nu grăieşti nici o deşertăciune, spurcăciune sau hulă; să nu iasă din gura ta vreun cuvînt ca acela de care ai avea tu să dai răspuns în ziua judecăţii. Să fii blînd şi smerit cu inima, pe toţi să-i socoteşti drept părinţi şi de bine făcători, iar pe tine să te preţuieşti ca fiind sub picioarele tuturor. De vei auzi că boleşte cineva din părinţi, să nu te leneveşti a-l cerceta şi a-i sluji cu osîrdie, iar toată slujba care ţi se porunceşte să o săvîrşeşti fără cîrtire. Sărăcia şi neagoniseala să le iubeşti ca pe o comoară de mult preţ. Să-ţi aduci aminte de viaţa mea, cînd m-am nevoit cu tine. Ce am agonisit în coliba mea, înaintea ogrăzii mănăstirii ?! Oare bucate, sau haine, sau vase, sau vreo comoară ?! Nimic altceva n-am agonisit, fară numai pe Dumnezeu. Pentru că ce este mai de trebuinţă omului decît Dumnezeu şi decît dragostea Lui cea Dumnezeiască ? El este comoara noastră, bogăţia, hrana şi băutura, El haina şi acoperămîntul, El sănătatea şi puterea noastră, El veselia şi bucuria, El nădejdea şi aşteptarea noastră. Pe Acesta să te osteneşti să-L cîştigi fiul meu, pentru că de vei cîştiga pe Dumnezeu destul este ţie şi mai mult de El te vei veseli, decît de a fi cîştigat toată lumea. Să te îngrijeşti să-ţi păzeşti curăţia ta; precum acum eşti curat cu trupul şi cu duhul, aşa să fii pînă la sfîrşit. Păzeşte-te, fiul meu, să nu mîhneşti Duhul lui Dumnezeu Cel ce vieţuieşte întru tine şi să nu-l goneşti pe El de la tine, prin iubirea şi plăcerea trupului. Înfrînează-ţi mădularele tale, să nu dai odihnă şi moleşire trupului tău, smereşte-l pe el ca pe un catîr zbenguitor, supunîndu-l cu foamea, cu setea, cu slujba şi cu rugăciunea pînă ce-ţi vei pune sufletul tău înaintea lui Hristos, ca pe o mireasă curată. Încă păzeşte-te cu stăruinţă şi de meşteşugirile diavoleşti. Trezeşte-te şi priveghează, pentru că diavolul nu încetează, căutînd să înghită pe tot cel ce slujeşte lui Dumnezeu. Ajutorul lui Dumnezeu să te apere pe tine împotriva lui. Fiul meu, să faci pomenire şi pentru mine, ca să aflu milă la Dreptul jude-cător, care nu numai păcatele ci şi dreptăţile le va judeca, la care acum mă duc să stau de faţă". Iar pruncul, priceput fiind, a zis: "Tată al meu, acum, te duci de la mine, lăsîndu-mă pe mine săr-man ? Ce mă voi face dar, fără de tine ? Vai mie, primejduitul ! Vai mie, sărmanul, că mă lipsesc de tine, părintele meu cel bun !" Iar ea, mîngîindu-l, i-a zis: "Ţi-am spus să nu zici sărman, că ai pe Dumnezeu, Cel ce te păzeşte şi se îngrijeşte de tine. El îţi va fi ţie tată şi mamă, învăţător şi poruncitor, acoperitor şi îndrumător spre mîntuire".

    Apoi, s-a sculat şi a început a se ruga plîngînd şi zicînd: "Dumnezeule! Cel ce ştii păcatele mele şi pocăinţa mea, Tu ştii du-rerea inimii mele, prin care n-am încetat a plînge, pentru că te-am mîniat pe tine, Doamne. Tu ştii ostenelile mele prin care mi-am smerit păcătosul trup, pentru că am îndrăznit de am făcut fără-delege şi am mîhnit bunătatea Ta. Tu ştii mîhnirea sufletului meu, care de cînd am cunoscut păcatul, n-a încetat în toată vremea a se întrista şi cu amar a se tîngui, că a mîniat milostivirea Ta. Acum ascultă suspinul meu, ia aminte rugăciunea mea, vezi inima mea care se topeşte ca ceara, cercetează rărunchii mei, vezi lacrimile mele şi miluieşte sufletul meu. Lasă fărădelegile mele, iartă păcatele mele, nu pomeni lucrurile mele cele rele, despre mila ta pomeneşte-mă, pentru bunătatea ta, Doamne. Primeşte pocăinţa mea, primeşte rugăciunea şi tînguirea mea şi primeşte şi sufletul meu".

    Aşa se ruga mult, dar nu se puteau auzi toate cele grăite în rugăciune, se auzea numai plîngerea ei şi lovirea în piept. Plîngea împreună cu dînsa şi pruncul, tînguindu-se de sărăcia sa. Şi după aceea iarăşi îl mîngîia şi iarăşi se ruga. Iar la sfîrşit cu bucurie a grăit: "Mulţumesc Ţie, prea milostive făcătorul meu, că m-ai auzit şi m-ai miluit şi ai izbăvit sufletul meu din moarte şi ochii mei din lacrimi". Şi grăind şi alte cuvinte de mulţumire, în veselia sufle-tului a tăcut, pentru că şi-a dat în acea vreme sufletul său cel sfînt în mîinile Domnului său. Nu s-a mai auzit decît plîngerea pruncului. În acel ceas începu a toca de utrenie, iar acei ce în taină au ascultat, au mers la egumen şi i-au spus toate. El, ascultîndu-i pe dînşii a început a grăi plîngînd: "Eu, fiii mei, în noaptea aceasta am adormit şi am fost în vedenie. Şi, iată, venind doi bărbaţi purtători de lumină, m-au dus la înălţimea cerului de unde a venit la mine un glas zicîndu-mi: "Vino şi vezi bunătăţile cele ce le-am gătit miresei mele, Teodora". Şi am văzut Raiul cel purtător de lumină a cărui frumuseţe şi podoabă nu este cu putinţă a o spune. Apoi, ducîndu-mă pe mine înlăuntru, mi-a arătat o cămară şi într-însa aşternut un pat de aur şi îngerul stînd îl păzea. Am întrebat pe cei ce mă duceau pe mine: "Cui este gătită cămara aceasta şi patul ?" Şi-mi ziseră mie: "Aşteaptă puţin şi vei vedea slava lui Dumnezeu." Şi după puţin am văzut cetele îngerilor, ale mucenicilor şi ale cuvioşilor venind spre acea cămară cu cîntări frumoase a căror dulceaţă de glas nu este cu putinţă a o spune. Iar în mijlocul lor am văzut o femeie foarte frumoasă, în slavă mare, pe care, ducînd-o la cămară, au pus-o pe pat cîntînd cîntări dulci. Iar eu m-am închinat cu frică acelei cinstite femei. Deci, mi-a zis mie îngerul: "Oare ştii cine este acesta ?" Am răspuns eu: "Nu, Domnul meu". Iar el mi-a zis: "Acesta este călugărul tău, Teodor, pentru că femeie era cu firea, iar bărbat cu chipul. Aceasta, în însoţire petrecînd puţin, a lăsat lumea pentru Dumnezeu şi s-a ostenit în mănăstirea voastră. Fiind clevetită pentru fecioara care a născut pruncul, n-a spus că nu este bărbat; ci s-a tăinuit, femeie fiind. Şi ea a primit pruncul ca un firesc tată şi l-a hrănit. Şi, izgonită din mănăstirea voastră, a pătimit mult, mîncînd buruieni şi bînd apă din mare, răbdînd frigul şi zăduful şi golătatea şi suferind multe supărări de la diavoli. Pentru toate acestea aşa a cinstit-o pe ea milostivul Dumnezeu, pentru că a iubit-o ca pe o mireasă a Sa şi moştenitoare a împărăţiei Sale cu toţi sfinţii a făcut-o. Auzind, am început a plînge, că nu am ştiut taina aceasta şi crezînd minciuna, am chinuit pe sfînta izgonind-o cu necinste pe ea din mănăstire. Şi în această plîngere m-am deşteptat din somn. Şi acum dar, fiii mei, inima mea este plină de bucurie şi de durere. Mă bucur că m-am învrednicit să văd această vedenie prea slăvită, pe care ochiul nu a văzut-o, şi să aud glasurile dulcilor cîntări ale sfinţilor, pe care urechea nu le-a auzit, dar mă doare şi plîng pentru că n-am ştiut pe roaba lui Dumnezeu şi pe mireasa Lui cea iubită, care între noi, păcătoşii, a petrecut. Şi, ne-ştiind-o, am chinuit-o pe ea foarte multă vreme".

    După aceea, adunînd egumenul pe fraţi, au mers la chilia fericitei şi au bătut în uşă zicînd: "Părinte Teodore, binecuvintează!" Şi n-a dat răspuns, pentru că se mutase la Domnul. Iar pruncul, plîngînd, adormise deasupra ei şi abia au putut de l-au deşteptat ca să deschidă uşa. Şi, intrînd în chilie, au aflat-o pe ea zăcînd la pămînt avîndu-şi mîinile strînse la piept şi ochii închişi, iar faţa strălucită cu podoabă, ca o faţă de înger. Înfăşurînd sfîntul trup, egumenul a descoperit pieptul ei cel uscat de mult post şi din aceasta toţi s-au minunat cunoscînd că era femeie şi au plîns. Apoi, a poruncit egumenul să nu spună nimănui taina aceasta pînă ce nu se vor chema aceia ce au pus clevetirea asupra cuvioasei pentru fe-cioară şi pentru prunc.

    A trimis egumenul nişte fraţi la egumenul Enatului, zicînd: "Ne rugăm dragostei tale, părinte, să vii la noi cu fraţii tăi că un praznic mare este la noi astăzi şi dorim ca să prăznuieşti cu noi".

    A venit egumenul Enatului, luînd cu sine pe călugării săi. Şi îi duseră pe ei la sfîntul trup al Fericitei Teodorei zicînd: "Părinte, bărbatul fiicei tale a murit". Şi îi arătară lui trupul cuvioasei şi i-au zis: "Au nu este acesta Teodor?" A zis egumenul Enatului: "Acesta este cu adevărat". Apoi întrebă pe călugării cei ce venise cu dînsul, zicîndu-le: "Oare-l ştiţi pe el ?" Iar ei ziseră: "Bine-l ştim. Acesta este mincinosul călugăr Teodor, cel ce a necinstit pe fecioara noastră, să-i plătească Dumnezeu după faptele lui". Atunci, egumenul Octodecatului a descoperit pieptul ei şi le-a arătat lor pieptul ei cel femeiesc şi le-a zis: "Oare bărbătesc este trupul acesta ? Cu adevărat, părinţilor, ne-am înşelat socotind că este bărbat, dar este cu firea femeie; schimbîndu-şi numele şi chipul, trăia ca un înger între noi, păcătoşii, neştiind noi taina aceasta. Şi multe ispite a luat de la noi, iar acum sfîrşitul ei ne-a arătat ce era şi ce este. Că este dreaptă şi cuvioasă şi iubită lui Hristos, Dumnezeul nostru. Pentru că am văzut-o pe ea în cămara cea cerească. În slavă şi în lumină mare, cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii veselindu-se".

    Atunci toţi cei ce stau de faţă s-au spăimîntat, şi s-au minunat de o taină mare ca aceea şi s-au ruşinat foarte tare cei ce o clevetiseră pe ea pentru păcatul de care nu era vinovată, şi plîngeau toţi mult, zicînd: "Amar nouă că am scîrbit, multă vreme, pe roaba lui Dumnezeu". Şi căzînd cu lacrimi la sfintele ei moaşte, ziceau: "Iartă-ne pe noi, roaba lui Dumnezeu, că în neştiinţă am greşit ţie".

    După aceasta, s-a arătat îngerul lui Dumnezeu egumenului mănăstirii aceleia, zicîndu-i: "Să iei un cal şi să mergi la cetate şi pe care om îl vei vedea mai întîi întîmpinîndu-te pe tine pe acela să-l iei şi să-l aduci aici".

    A ieşit egumenul degrabă precum i se poruncise şi văzînd un om pe cale, înaintea lui venind, l-a întrebat pe el: "Unde mergi omule?" Iar el a zis: "Am auzit că femeia mea a murit în mănăstire şi merg ca să o caut şi să o văd". Apoi egumenul a luat pe omul acela cu sine şi, punîndu-l pe cal, au mers la mănăstire. Şi l-a dus pe el la sfîntul trup al Cuvioasei pe care, văzîndu-l bărbatul, a început a se tîngui cu amar şi a se bate deasupra moaştelor ei, încît a-l mîngîia nu era cu putinţă.

    Auzind cei dimprejurul mănăstirii toate acestea, s-a adunat mulţime fără de număr de călugări cu lumînări şi cu tămîie şi, ridicînd trupul ei cel sfînt, l-au îngropat cu cinste în mănăstirea aceea în care s-a nevoit mult. Şi au făcut praznic mare multe zile, slăvind pe Hristos Dumnezeu şi mărind pe acea femeie iubită Lui, pe cuvioasa Teodora. Iar bărbatul, după îngroparea ei, a cerut chilia aceea în care a vieţuit femeia lui, dar mai ales mireasa lui Hristos pentru sine şi acolo, călugărindu-se, s-a nevoit în post, în rugăciuni şi în lacrimi, aducîndu-şi aminte de ostenelile cuvioasei Teodora. Şi nu după multă vreme, sfîrşindu-se, a trecut la Domnul. Iar copilul acela, anume Teodor, pe care cuvioasa l-a avut în loc de fiu, a moştenit obiceiurile, ostenelile, nevoinţele şi toată viaţa cea îmbunătăţită a acelui nevinovat tată al său, mai bine spus a maicei sale, cuvioasa Teodora, şi a ajuns în atîta desăvîrşire, încît, după moartea egumenului mănăstirii aceleia, a fost ales egumen de toţi călugării şi a fost părinte bun, povăţuindu-i pe fiii săi la calea mîntuirii pe care şi el însuşi a mers în lăcaşurile cereşti unde acum se sălăşluieşte.

    Pentru rugăciunile sfinţilor tăi Doamne, nu ne lipsi şi pe noi de cereasca Ta Împărăţie. Amin.