Pe vremea împărăţiei lui Antonin, creştinii erau siliţi ca, ori să aducă tămâie zeilor, ori să moară de munci cumplite. Atunci era în Campania un ighemon cu numele Flavian, aspru şi urâtor al numelui lui Hristos. Acela a trimis prin toată Campania pe slugile sale cele păgâne, ca pe toţi creştinii pe care îi vor găsi, să-i prindă şi să-i aducă legaţi în cetatea Atena, în care locuia el în acea vreme. In vremea aceea, a mers din Dalmaţia în părţile acelea un bărbat numit Iulian, tânăr cu vârsta, dar bătrân cu obiceiul şi înţelepciunea creştinească, cu faţa cinstit şi cu tot trupul ales; luminat cu neamul cel bun, dar mai luminat cu credinţa. Acesta, mergând pe cale, aproape de cetatea Anagnia, s-a întâlnit cu ostaşii ighemonului şi i-a întâmpinat cu închinăciune creştinească, zicându-le: „Pace vouă, fraţilor!"

    Iar aceia, cunoscându-l din cuvinte şi din obiceiul cel blând că este creştin, au început a-l întreba cine şi de unde este, cum se numeşte şi de ce credinţă este. Iar robul lui Dumnezeu, dorind ca să pătimească şi să moară pentru Hristos, a răspuns rară temere, zicând: „Sunt creştin, mă numesc Iulian, iar de neam sunt din Dalmaţia. Eu umblu prin părţile acestea, îndemnând popoarele pretutindeni cu sârguinţă ca, lepădându-se de cinstirea idolilor, să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, Fiul Lui, şi pe Acela să-L cinstească, pe Care eu propovăduindu-L, voiesc ca sufletul meu să-l pun pentru Dânsul".

    Iar ostaşii, mirându-se de răspunsul lui cel fără de temere, l-au prins şi legându-l tare, l-au dus pe el, bătându-l şi zicându-i: „Vom vedea dacă sunt adevărate cuvintele tale, că doreşti să mori pentru Cel răstignit". Iar el, fiind bătut, se ruga lui Dumnezeu să-i dea putere, ca până în sfârşit să rabde pentru numele Lui cel sfânt. Deci a fost auzit de Domnul, pentru că a venit către dânsul un glas de sus, întărindu-l şi zicându-i: „Nu te teme, Iuliane. Eu voi fi cu tine şi-ţi voi da putere şi biruinţă!" Iar sfântul tânăr a dat mulţumire milostivului Dumnezeu şi a fost dus la ighemon, apoi îndată, din porunca aceluia, a fost închis într-o temniţă înfricoşată, care se numea „groapa rece". Şi l-au ţinut acolo şapte zile fără hrană şi băutură, vrând să-1 omoare cu foamea şi setea. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe robul Său, pentru că a trimis la dânsul pe sfântul înger, de a cărui vedere şi vorbire îndulcindu-se legatul lui Hristos, primea hrana cerească din mâinile aceluia.

    Iar după ce au trecut cele şapte zile, ighemonul a venit la locul de privelişte - unde mai târziu s-a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - şi a stat la judecată înaintea mulţimii poporului ce se adunase. Şi aducând pe mucenic la cercetare înaintea lui, a zis către dânsul: „Nu-ţi este ţie ruşine, un tânăr atât de frumos şi ales, să te lipeşti de un nazarinean de rând, Care a fost răstignit pe cruce? Nu este mai bine să te lepezi de acea urâtă credinţă şi să te închini zeilor, ca să fii plăcut împăratului?" Mucenicul a răspuns: „Slava şi lauda mea este Dumnezeul meu, adică Hristos Cel răstignit. Deci să nu-mi fie mie a mă lăuda în altceva, decât numai în Crucea Domnului meu. Iar pentru sfânta credinţă, pe care tu cu minciună o numeşti urâtă, sunt gata a muri. Căci zeii tăi cu adevărat sunt urâţi, pentru că sunt diavoli; deci să se ruşineze toţi aceia care se închină lor".

    Nişte cuvinte ca acestea ale sfântului auzindu-le ighemonul, s-a pornit spre mânie. Şi a poruncit să-1 bată pe sfânt peste gură, apoi, întinzându-l la muncire, să-1 chinuiască. Iar sfântul, fiind bătut, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit; izbăveşte-mă cu puterea Ta! Tu eşti Dumnezeul meu, ajutorul meu, scăparea mea şi izbăvitorul meu; deci, să se ruşineze cei ce se închină celor ciopliţi şi cei ce gândesc rele asupra mea. Către Tine, Doamne, am strigat, să nu mă dai pe mine întru răpirea vrăjmaşilor mei". Atunci iarăşi a venit către dânsul un glas din cer, întărindu-l şi zicându-i: „Nu te teme, ci nevoieşte-te cu bărbăţie". Iar mucenicul, întorcându-se spre popor, a început a vorbi: „Vedeţi voi, ticăloşilor! Nu nădăjduiţi spre zeii pe care vi i-aţi făcut vouă cu mâinile voastre, ci cunoaşteţi pe Acel Dumnezeu, Care din nimic a făcut cerul şi pământul!" Cu nişte cuvinte ca acestea îndemnând Sfântul Iulian poporul, a câştigat lui Dumnezeu mai mult de treizeci de bărbaţi. Apoi a fost dus iarăşi în temniţă.

    Iar a doua zi, fiind scos iarăşi din temniţă şi dus la judecată, a auzit de la ighemon nişte cuvinte ca acestea: „Te cruţ pe tine, cel ce singur nu te cruţi şi nu voieşti să te închini zeilor celor nebiruiţi". Impotriva acestora sfântul mucenic a răspuns astfel: „In deşert îmi vorbeşti mie acestea, pentru că nu-mi vei schimba mintea mea. Eu mă închin lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul, Căruia toţi sunt datori a se închina". Atunci ighemonul Flavian, mâniindu-se, a poruncit să spânzure pe sfânt la muncire şi să-1 chinuiască cu bătăi şi cu strujire de fiare. Dar, cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinţii Săi, mâinile chinuitorilor au slăbit şi s-au îmbolnăvit, încât nu puteau nici să se atingă de sfânt, nici să ţină în mâini uneltele cele de muncire, nici altceva să facă. De acest lucru mirându-se ighemonul Flavian foarte mult, a venit un vestitor, spunând că a căzut capiştea zeului lor, care se numea Serapis, şi idolul acela împreună cu ceilalţi idoli s-au sfărâmat în bucăţi. Atunci ighemonul şi slujitorii diavolilor care erau împreună cu dânsul s-au umplut de mai mare mirare şi de ruşine. Iar creştinii care erau în popor şi ţineau în taină sfânta credinţă, se bucurau cu duhul şi proslăveau pe Hristos Dumnezeu.

    După aceasta, poporul necredincioşilor a strigat, zicând: „Să piară vrăjitorul acesta degrab". Atunci ighemonul, umplându-se de mânie şi iuţime, s-a învoit îndată la glasul poporului şi a dat asupra mucenicului judecată de moarte, zicând: „Pe Iulian cel învăţat de creştini la meşteşugul vrăjitoresc, pe hulitorul zeilor şi pe potrivnicul poruncii împărăteşti, poruncim să i se taie capul cu securea, pe locul capiştei dărâmate, spre răzbunarea necinstirii ce s-a adus de dânsul asupra zeilor". Deci, fiind dus sfântul în acel loc, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule al bunătăţii celei fără de sfârşit, mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, de o moarte cinstită ca aceasta! Mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit să mor pentru numele Tău cel Sfânt! Deci mă rog Ţie să mă speli cu această vărsare a sângelui meu, să mă curăţeşti de păcatele mele şi să mă duci în binecuvântata Ta împărăţie. Primeşte duhul meu în pace, iar pe toţi cei ce vor voi să cinstească pomenirea pătimirii mele, întru slava Preasfântului Tău nume, să nu-i uiţi întru milostivirea Ta cea preamare".

    Astfel rugându-se sfântul, i-a venit un glas din cer, vestindu-i că i s-a auzit rugăciunea lui şi chemându-l pe dânsul la cele de sus. Apoi au tăiat capul Sfântului Mucenic Iulian cu securea. Iar sufletul lui cel sfânt, dezlegându-se din legăturile trupului, s-a suit în ceruri, la Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce împărăteşte împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh şi Căruia I se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.