Pomenirea Sfântului Cuvios Gheorghe al III-lea Aghioritul, egumenul Mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Athos (+ 1065)

Cuviosul Gheorghe Aghioritul – Giorgi Mt'ats'mindeli sau Giorgi At'oneli (ge: გიორგი მთაწმინდელი, გიორგი ათონელი) – (1009 – 27 iunie, 1065), a fost un călugar originar din Georgia (Iviria), scriitor bisericesc şi traducător, figură de vază în rândul monahilor georgieni din Imperiul Bizantin. Epitetele acestuia de Mt'ats'mindeli şi At'oneli, care înseamnă „de la Sfântul Munte” (Aghioritul) sau „din Athos” (Atonitul) trimit la asocierea sa cu Mănăstirea Iviron de la Muntele Athos, al cărei egumen a fost. Prăznuirea sa se face pe 10 iulie în Biserica Georgiei.

Una din cele mai influente figuri ale Bisericii Georgiei în perioada medievală, Gheorghe a slujit drept arbitru şi mediator al schimburilor culturale între ţara sa de origine şi Imperiul bizantin. A tradus multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi, Psalmii, lucrări de exegeză şi sinaxare din limba greacă. Unele din aceste lucrări nu se găseau până atunci în limba georgiană, iar pe altele le-a revizuit, aducând îmbunătăţiri traducerilor făcute de unul din predecesorii săi, Eftimie Atonitul, căruia (împreună cu Ioan Atonitul) Gheorghe i-a dedicat cea mai importantă lucrare a sa originală, "Vieţile lui Ioan şi Eftimie". Activ şi în Georgia, a contribuit la reglementarea rânduielilor locale potrivit dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe şi a adus şi educat la Athos mai mulţi tineri compatrioţi. Faptul că a apărat autocefalia Bisericii Georgiei, atunci când aceasta a fost pusă în discuţie de Patriarhul Antiohiei a făcut din el unul dintre sfinţii cei mai veneraţi din Georgia. A avut un rol important în vremea Marii Schisme dintre Biserica răsăriteană şi cea apuseană, fiind unul din puţinii care au luat apărarea apusenilor.

Gheorghe s-a născut la Trialeti, în sudul Georgiei, în familia aristocratică a lui Iacov – care fusese cândva ambasadorul regelui Bagrat al III-lea al Georgiei în Iran – şi a soţiei lui Mariam. A fost trimis la o mănăstire locală, la Tadzrisi la vârsta de şaptesprezece ani, pentru a-şi începe educaţia, iar după trei ani s-a mutat la o altă mănăstire, la Kakuli. În preajma anului 1022, Gheorghe a fost trimis la Constantinopol, unde a învăţat limba greacă şi a aprofundat teologia ortodoxă. La întoarcerea sa în Georgia în anul 1034, a fost tuns în monahism la mănăstirea din Laluli, apoi a plecat în pelerinaj la Ierusalim şi mai târziu a petrecut o vreme ca ucenic al unui alt monah georgian, Gheorghe Zăvorâtul de pe Muntele Negru de lângă Antiohia.

În 1040, Gheorghe s-a aşezat la Mănăstirea Iviron („a georgienilor/ivirilor) de pe Muntele Athos. Patru ani mai târziu, la moartea egumenului Ştefan, Gheorghe a fost desemnat ca urmaş al acestuia. A reorganizat şi înzestrat mănăstirea Iviron şi a transformat-o într-un centru activ al culturii ortodoxe georgiene. Cândva între anii 1052 şi 1057, Gheorghe l-a lăsat pe un alt monah, Gheorghe din Oltisi la cârma mănăstirii Iviron şi a plecat la Antiohia pentru a lua apărarea fraţilor săi, acuzaţi de erezie de un grup de clerici greci. Disputa a luat amploare, îndeosebi în jurul chestiunii legalităţii canonice a autocefaliei Bisericii Georgiei, care iniţial fusese sub ascultarea scaunului antiohian, dar care devenise treptat independentă, începând cu secolul al VI-lea. În apărarea autocefaliei Bisericii georgiene, Gheorghe a evocat misiunea Sf. Apostol Andrei în vechea Colhida şi în Iviria, potrivit tradiţiei georgiene.

La începutul secolului al XI-lea, catolicosul Melchisedec I al Georgiei (1021-1030) a adoptat titlul de patriarh, însă Antiohia nu dorea să recunoască autocefalia georgiană, considerând că nici unul din cei Doisprezece Apostoli nu ar fi propovăduit Evanghelia în Georgia. În cele din urmă, Gheorghe l-a convins pe patriarhul Teodosie al III-lea al Antiohiei să confirme oficial statutul autocefal al Bisericii Georgiei. Acest lucru s-a petrecut cam în aceeaşi perioadă în care Imperiul bizantin a renunţat în sfârşit la eforturile sale de a cuceri Georgia şi a ajuns să se împace cu regele Georgiei, Bagrat al IV-lea. În atmosfera de tensiune crescândă între patriarhatele Romei şi Constantinopolului care au precedat Marea Schismă, cu deznodământul în 1054, poziţia clericilor georgieni şi îndeosebi a Mănăstirii Iviron a fost mai moderată decât cea a grecilor (alte excepţii notabile au fost patriarhul Petru al III-lea al Antiohiei şi mitropolitul Ioan al III-lea de Kiev).

Gheorghe a fost unul dintre puţinii clericii din lumea bizantină care au deplâns poziţia adoptată de patriarhul Mihail Cerularie faţă de Biserica Romei; în 1064, a susţinut, în prezenţa împăratului bizantin Constantin al X-lea că Biserica Romei nu putea greşi. Cu toate că Gheorghe a refuzat îndemnurile regelui Bagrat al IV-lea de a lua conducerea Bisericii Georgiei, a acceptat totuşi invitaţia acestuia de a se întoarce în Georgia pentru cinci ani. Aici el a iniţiat o serie de reforme în Biserica Georgiei care au dus la curăţirea acesteia şi totodată la reglementarea relaţiilor sale cu crescânda autoritate regală.

 În drumul său de întoarcere în Grecia, Gheorghe a vizitat Constantinopolul şi a obţinut un decret imperial care viza educarea unor studenţi georgieni la Muntele Athos. Însă el nu a ajuns la destinaţie. A murit la Atena pe 29 iunie 1065. Trupul său a fost dus la Muntele Athos şi îngropat la mănăstirea Iviron. Gheorghe Aghioritul a fost ulterior canonizat de Biserica Georgiei, prăznuirea sa făcându-se în fiecare an în ziua de 10 iulie.

Moştenirea

Impactul moştenirii lui Gheorghe Aghioritul asupra tradiţiei religioase georgiene a fost uriaşă. Acesta a lucrat la o traducere revizuită a Evangheliilor; a făcut şi o traducere mai literală a scrierilor Sf. Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Atanasie al Alexandriei, Ioan Damaschin, Nectarie al Constantinopolului, Dorotei din Tir ş.a. Traducerile şi lucrările sale originale au devenit lucrări de referinţă pentru imnografia, liturgica şi hagiografia georgiană medievală. Lucrările sale pot fi considerate drept o continuare şi într-o anumită măsură o rectificare a celor ale Sf. Eftimie Atonitul (cca. 955-1028) şi a reprezentat un moment de vârf al tradiţiei literare care a înflorit în centrele monastice georgiene de dincolo de hotarele ţării. Activitatea Sf. Gheorghe Atonitul şi a celorlalţi părinţi atoniţi georgieni a stabilit bazele vieţii morale şi a practicilor creştine, precum şi principiile care au guvernat relaţiile între Curtea regală şi Biserică, adoptate mai târziu oficial de Sinodul de la Ruisi-Urbnisi (Georgia) ţinut în 1103 şi prezidat de regele David al IV-lea.

Lucrarea "Vieţile Fericiţilor Părinţilor noştri Ioan şi Eftimie şi o povestire a faptelor lor vrednice de pomenire" (ცხოვრება ნეტარისა მამისა ჩუენისა იოანესი და ეფთჳმესი და უწყებაჲ ღირსისა მის მოქალაქობისა მათისაჲ) este cea mai importantă operă originală a Sf. Gheorghe Atonitul, aceasta fiind închinată predecesorilor săi atoniţi.

Scris cândva după 1040, manuscrisul de peste 12.000 de cuvinte este o istorie şi un elogiu adus comunităţii monastice de la Iviron, a contribuţiei lor la literatura patristică georgiană şi al apărarea monahismului bizantin. Pe lângă mesajul ei politic şi teologic, lucrarea se mai remarcă şi prin faptul că a fost scrisă în proză ritmică grafică. Lucrarea îi descrie astfel pe monahii aflaţi la lucru în grădină sau în vie. În 1066, la un an după moartea lui, viaţa cuviosului Gheorghe Aghioritul a făcut la rândul ei obiectul unei biografii asemănătoare scrise de ucenicul său, Ieromonahul Gheorghe (Gheorghe cel Tânăr) († după 1083).