Viața Sfântului Ierarh Inochentie, arhiepiscopul Odessei

Acesta s-a născut la 15 decembrie 1800, în privincia Orel, orașul Eltz. Tatăl său a fost preotul Alexei Borisov care a slujit la Biserica Adormirii Maicii Domnului.

În 1819 absolvi cu rezultate excepționale seminarul și intră la Academia Teologică din Kiev. Acolo se dărui studiului cu atâta râvnă, încât adesea își petrecea nopțile cufundat în cărțile sale. Urmând unei chemări lăuntrice, acordă mai multă vreme omileticii, adică alcătuirii și desăvârșirii predicilor, mai mult decât oricărei alte materii.

În 1823, la 23 de ani, Ivan Alexeevici își încheie studiile academice cu rezultate strălucite și fu chemat la Sankt Petersburg, fiind numit mai întâi inspector și profesor de istoria Bisericii la Academia Teologică, iar la mai puțin de 3 luni, rector al Școlii Duhovnicești „Sfântul Alexandru Nevski”. În acest răstimp fu tuns în monahism cu numele Inochentie, fiind apoi hirotonit ieromonah. În decembrie 1824, părintele Inochentie fu numit profesor suplinitor de teologie la Academia Teologică din Sankt Petersburg, iar câteva luni mai târziu inspector și profesor al acesteia. În martie 1826, se învrednici de rangul de arhimandrit.

Sfântul Inochentie urmărea cu mare luare-aminte starea și înaintarea științelor naturale, socotind că acestea nu numai că nu se împotrivesc teologiei, ci îi pot fi folositoare în cele mai bune chipuri cu putință.

Înzestrat cu multe daruri, arhimandritul Inochentie, din al cărui suflet se revărsa preaplinul dragostei, avea priceperea de a insufla profesorilor simțul comuniunii: oriunde mergea, aducea pace și liniște. În cei 9 ani cât fu rector, el și familia academică erau într-un cuget și trăiau ca și cum ar fi avut un singur suflet.

Pentru talentul său extraordinar de predicator, sfântul Inochentie dobândi o deosebită faimă, având să fie cunoscut mai târziu drept „Gură de Aur al rușilor”. Puse temeiile unei noi școli omiletice rusești, care prin roadele ei se arătă a fi una vie și pratică, fiind totodată lipsită de ostentație și lipsită de erudiție seacă.

Academia Imperială de Științe și felurite societăți savante au cinstit împlinirile literare ale predicatorului, primindu-l ca membru al lor. Odată cu trecerea vremii, unele din predicile sale fură traduse în greacă, germană, franceză, engleză, română și poloneză.

La 21 noiembrie 1836, de praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, arhimandritul Inochentie fu numit episcop de Cighirin. Mai apoi, în martie 1840, fu numit episcop al eparhiei Vologda, iar după ce sluji acolo vreme de 9 luni, fu mutat în eparhia Harkovului, unde păstori vreme de aproape 6 ani. Între timp, restaură mănăstirile Ahtirka și Svetogorsk și deschise mănăstirea de maici Sfântul Nicolae. De asemenea, procesiunile cu Crucea în Harkov, pentru prăznuirea mutării Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Kuriajki la Harkov, se făcură la inițiativa sfântului Inochentie.

În 1845, vlădica fu ridicat la rangul de arhiepiescop, iar 3 ani mai târziu fu numit în eparhia Chersonului și Tauridei. Arhipăstorul se hotărî ca țel de căpătâi al șederii sale în această eparhie să restaureze vechile monumente creștine din Crimeea distruse de turci și să întemeieze „Athosul rusesc”.

Dorind să protejeze ruinele vechiului și vestitului Cherson, acesta fiind locul unde fusese botezat sfântul Vladimir, marele cneaz al Rusiei, sfântul arhiepiscop îi ceru guvernatorului ținutului să-i dea în purtare de grijă aceste ruine. Acolo, în sălbăticie, lângă rămășițele fostei catedrale, înălță o bisericuță închinată pomenirii sfintei cneaghine Olga, precum și o mică locuință pentru monahi. Mai târziu, reînnoi biserica veche care fusese cioplită în țărmul stâncos de sfântul Clement. Apoi o sfinți ca biserică a sfinților mucenici Clement și Martin, cei care fuseseră trimiși acolo ca pietrari și pătimiseră pentru credința înHristos. În același masiv pietros întemeie și un mic schit.

În numeroasele sale călătorii în Crimeea, vlădica avea obiceiul să se despartă de cei împreună-călători cu dânsul, pentru a urca și a se ruga pe vârfuri de deal unde își săvârșiseră lucrarea nevoitorii duhovnicești din vechime.

În ultimii ani ai vieții sale, în vremea războiului din Crimeea, sfântul Inochentie se dovedi a fi un adevărat păstor duhovnicesc, având o înrâurire deosebit de binefăcătoare asupra trupelor rusești.

Mărimea de suflet a sfântului ierarh se adeveri și prin numeroasele sale vizite făcute soldaților răniți din spitalele de campanie, unde domnea tifosul și unde putea fi văzut noianul de necazuri și suferințe pricinuite de război. În vremea luptelor, vlădica venea în mijlocul trupelor și, străbătând rândurile armatei, îi îmbărbăta pe soldați. Și aici, curajosul părinte și păstor era asemenea unui înger, fiind un mângâietor al celor aflați în suferință.

Nenumăratele sale osteneli se făcură cunoscute tuturor, astfel încât la încoronarea țarului Alexandru al II-lea, sfântul Inochentie fu numit membru al Sfântului Sinod.

Marea mulțime a nevoințelor și a strădaniilor slăvitului arhipăstor îi covârșiră în cele din urmă sănătatea. Pe când se afla în Sevastopol, în vremea unei bătălii date de armata rusă, vlădica se îmbolnăvi și, în 25 mai 1857, la slăvitul praznic al Sfintei Treimi, la Cherson, pe drumul de întoarcere către Odessa, se mută la odihna cea de Sus.

Sfântul Inochentie fu proslăvit cu sfinții de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1997. Astăzi, racla cu cinstitele sale moaște se află în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Odessa (strada Preobrajenskaia, numărul 70).