Și tot în această zi facem pomenirea Sfintei Mucenițe Filofteia fecioara de la Curtea de Argeş, care era cu neamul din Târnovo în Bulgaria și care a primit moarte mucenicească din partea tatălui său (secolul al XIII-lea).
Fecioria şi milostenia sînt două fapte bune prea mari, care fac fecioară înţeleaptă pe ceea ce le are, îi umple vasele sufletului cu untdelemnul facerii de bine, îi înfrumuseţează candela, o umple cu untdelemn, o luminează, îi deschide uşa cămării celei de nuntă, o duce înăuntru la nunta cea veşnică, o uneşte cu mirele cel fără de moarte, cu unire nestricăcioasă. Însă numai cînd amîndouă sînt împreună legate. Căci fecioria singură, neunită cu milostenia, deşi este o mare faptă mai presus de fire şi îngerească, dar dacă nu va avea milostenia însoţită cu ea, nu numai că nu poate agonisi untdelemn în vasele sufletului celei ce o are, nu numai că nu poate a-i lumina candela, a-i deschide uşa cămării celei de nuntă, ci tot neînţeleaptă se numeşte; iar vasele le deşertează, candela o stinge, uşa cămării o închide, apoi o face să audă: Nu te ştiu pe tine. După cum au auzit despre neînţeleptele fecioare din Evanghelie, care, deşi au avut fecioria, dar de vreme ce n-aveau şi milostivire către aproapele, pentru aceea uşa cămării li s-a închis şi au auzit: Nu vă ştiu pe voi.
Acestea auzindu-le Sfînta fecioară Filoteia în Sfînta Evanghelie, a unit fecioria cu milostenia şi cu osîrdie pe amîndouă le-a împlinit, în care prea bine a şi sporit. Ea şi-a agonisit untdelemn în vasul sufletului său, prin ele bine şi-a înfrumuseţat candela sa, pentru ele şi-a pus sufletul, a răbdat moarte chiar din mîinile aceluia ce a născut-o şi a intrat în cămara cea de nuntă cu fecioarele cele înţelepte. Acum împreună cu dînsele se veseleşte, îndulcindu-se de frumuseţea vederii Mirelui său celui nestricăcios. Pentru aceasta este cu cuviinţă şi cu cale a istorisi după putere, viaţa, pătimirea, petrecerea ei şi aducerea sfintelor moaşte în Ţara Românească, cum şi aşezarea lor în biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş.
Deci această fiică a luminii celei neînserate, moştenitoare a cămării celei de nuntă, împreună petrecătoare cu fecioarele cele înţelepte, împreună dănţuitoare cu sfintele muceniţe şi mirese ale lui Hristos, adică sfînta fecioară şi muceniţă a lui Hristos Filoteia, s-a născut în marea cetate Tîrnov, din părinţi cu credinţă creştină şi de neam bulgari iar cu meseria plugari. Maică-sa, după ce a născut pe această stîlpare a raiului aducătoare de bune roade, puţină vreme a mai trăit în această viaţă vremelnică, numai pînă cînd a deprins pe prea iubita sa fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, aşa este şi rodul, cum este rădăcina, aşa şi odrasla; apoi fiicele vor fi cum sînt maicele şi aceleaşi fapte pe care le au maicile pe acelea le deprind şi fiicele.
Deci, după ce a deprins bine pe fiica sa în fapta cea bună a fecioriei şi a milosteniei, după învăţătura cea bună, a început a o învăţa credinţa creştinească. Adică despre lucrarea tuturor faptelor celor bune, despre veşnicia împărăţiei cerurilor, despre deşertăciunea şi vremelnicia vieţii celei trecătoare şi stricăcioase; şi astfel a tipărit-o adînc în inima şi în sufletul copilei cel moale ca ceara. Apoi s-a mutat la viaţa cea veşnică şi nepieritoare, lăsînd-o moştenitoare a faptelor ei celor bune şi împlinitoare a lipselor ei pe preaiubita ei fiică şi odraslă, care n-a greşit întru nimic. Căci fericita a împlinit lipsa faptelor bune a maicii sale şi s-a suit la vîrful desăvîrşirii, pe cît este cu putinţă firii omeneşti; apoi cu moarte mucenicească s-a săvîrşit, după cum se va arăta mai jos.
Rămînînd copila orfană de maică şi avînd semănate sămînţa faptelor bune de maică-sa în pămîntul inimii sale, apoi şi ea fiind din fire pămînt bun evanghelicesc şi roditor, nu s-a dat la jocuri copilăreşti, împreună cu cele de vîrsta ei, nu s-a dat la cîntări lumeşti, nici la iubirea hainelor cele scumpe şi frumoase, nici la împletiturile părului, nici la împodobirea cosiţelor (tîmplelor), nici la sulimenirea feţii şi la dresul sprîncenelor, nici la mîncări şi băuturi alese, nici la priviri de hore şi dansuri, care pot moleşi sufletul. Nu s-a lipit de inima ei nici una din cele lumeşti, îndulcitoare şi amăgitoare ale tinerelor iubitoare de unele ca acestea, după cum obişnuiesc fetele vremii de acum, ci ea avea bună voire, fiind plecată către lucrarea faptelor bune şi se pricepea la lucrurile cele înţelepte. Cunoscătorul de inimi Dumnezeu, trimiţîndu-i dar de sus, a întărit-o, a luminat-o şi a îndemnat-o către neguţătoria cea duhovnicească, spre a cumpăra cu cele pămînteşti şi stricăcioase, pe cele cereşti şi veşnice.
Ea a început încă din vîrsta copilăriei a călători pe calea evanghelicească, cea strîmtă şi cu necazuri, care duce la viaţă, după cuvîntul Domnului. A început a se iscusi şi a-şi subţia trupuşorul său cel crud şi copilăresc cu postul, potolind şi domolind poftele şi jocurile cele tinereşti. A început a merge la biserică adeseori, a sta cu evlavie la sfintele slujbe bisericeşti, a asculta cu luare-aminte cele ce se citeau, pe care le sădea în inima sa şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea dar şi putere spre a împlini cu fapta cuvintele cele auzite.
Astfel Sfînta Filoteia, mergînd adeseori la biserică şi ascultînd cu luare-aminte Sfintele Scripturi şi adăpîndu-se cu învăţăturile ce se citeau acolo, apoi punîndu-le în inima sa, s-a întîmplat odată a auzi citindu-se acea Sfîntă Evanghelie, în care Domnul fericeşte pe cei milostivi: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Cuvîntul acesta atît de mult a intrat în inima sa şi atît de bine s-a prins în cele dinăuntru ale ei, căci cu atîta credinţă l-a primit, ca şi cum din însăşi gura Domnului l-a luat, ca şi cum ar fi fost Domnul de faţă şi Însuşi i-a grăit aşa: "Filoteio, dacă vei milui pe aproapele tău cu cele stricăcioase, Eu te voi milui cu cele nestricăcioase; dacă îi vei da lui bunătăţi pămînteşti, Eu îţi voi da ţie bunătăţi cereşti; dacă vei sătura pe cei flămînzi cu bucate trupeşti, Eu te voi sătura pe tine cu bucate duhovniceşti; dacă vei îmbrăca pe cei goi cu haine stricăcioase şi vremelnice, Eu te voi îmbrăca pe tine cu slava cerească şi veşnică".
Pe acestea primindu-le cu astfel de credinţă şi aprinzîndu-se cu rîvnă înfocată şi dumnezeiască, multă sîrguinţă a pus în gîndul ei şi cu multă purtare de grijă şi-a pus în cugetul său, cum i-ar fi cu putinţă a face, să nu rămînă nici unul nemiluit, din cei ce ar fi cerut de la dînsa milostenie, nici flămîndul să se ducă nesăturat şi nici cel gol neîmbrăcat. Acestea făcîndu-le, voia să-şi ascundă fapta sa cea bună, ca să n-o vadă sau să o ştie cineva dintre oameni. Căci foarte mult se temea fericita de slava oamenilor, care poate pierde toate ostenelile faptelor bune ale creştinului, care le face pe faţă ca să fie slăvit de oameni; deci fericita aşa urma poruncii Domnului, care zice: Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dînşii; iar de nu, plată nu aveţi înaintea Tatălui vostru cel din ceruri. Şi tu cînd faci milostenie, să nu trîmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări şi în uliţe, ca să se slăvească de oameni; amin zic vouă, că şi-au luat plata lor. Iar tu făcînd milostenie, să nu ştie stînga ce face dreapta ta, ca să fie milostenia ta într-ascuns şi Părintele tău cel ce vede într-ascuns, va da ţie la arătare.
Astfel de cale sau mai bine să zic suişuri, după David, punînd în inima sa şi afierosîndu-se cu totul faptei bune şi pironindu-şi toată mintea şi cugetul la dînsele, şi pornindu-se cu toată pregătirea cea duhovnicească către lucrarea lor, a început a hrăni pe cei flămînzi, a îmbrăca pe cei goi cu hainele sale, a milui pe cei săraci cu cele ce avea şi cu cele ce-i da mîna, avînd dragoste fierbinte din tot sufletul către Dumnezeu şi către aproapele ca pentru sine, iar mai vîrtos pot zice că avea acea dragoste şi mai mult decît către sine. Milostivire către cei din nevoi şi în lipsă, răbdare nebiruită în ispite şi în necazuri, mărime de suflet în supărările ce i se aduceau asupră-i de mama vitregă şi de la tatăl-său, pentru lucrarea faptelor bune, necovîrşită neîmpuţinare în osîrdia sa către săvîrşirea acestora şi necontenita şi smerita cugetare desăvîrşită, care a întărit-o pe dînsa spre săvîrşirea faptelor bune, chiar la sfîrşitul ei cel fericit şi mucenicesc, după cum se va arăta mai jos. Acestea le lucra în toate zilele după cum zice Scriptura: Toată ziua miluieşte şi împrumută dreptul.
Dar oare fericita, lucrînd acestea, a scăpat de ispitele vrăjmaşului mîntuirii omului? Oare pe ea, copilă tînără şi neispitită în lucrurile şi întîmplările lumeşti, au cruţat-o ispitele? Căci, cu dînsa s-au împlinit cuvintele Eclesiastului care zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti Domnului tău, găteşte-ţi inima pentru ispite! Nicidecum, iubite cititor, căci fapta bună care nu are ispite şi care se lucrează fără osteneală şi fără greutăţi şi împiedicări, zic sfinţii că nu este lămurită şi nici lui Dumnezeu bine primită. Drept aceea, văzînd vrăjmaşul firii omeneşti că a început lucrarea faptelor bune mai sus arătate şi mai vîrtos a acelei fapte bune care se laudă la judecată, după cum zice cuvîntul: Că se laudă mila la judecată; şi pe aceea pe care şi Mîntuitorul Hristos o voieşte mai mult decît jertfele, zicînd: Milă voiesc, iar nu jertfă, umplîndu-se de zavistie, a zis către diavolii săi: "Vedeţi prieteni că şi această slabă şi neputincioasă copilă, strănepoată a Evei cea de demult, pe care cu înlesnire am amăgit-o noi, s-a ridicat asupra noastră? Vedeţi cum nu se teme de noi şi întru nimic socoteşte puterea noastră? Noi pe Eva am amăgit-o şi am scos din rai şi prin ea, pe strămoşul neamului omenesc l-am pogorît în stricăciune, cu moarte l-am osîndit şi în iad l-am sălăşluit; iar aceasta nu bagă în seamă puterea noastră cea mare. Deci, veniţi să năvălim asupra ei cu ispite, ca prin mulţimea şi răutatea ispitelor s-o împiedicăm de la o lucrare ca aceasta".
Acestea sfătuindu-se diavolii, ca şi asupra lui Iov, au năvălit asupra fericitei Filoteia.
Să vedeţi viclenie şi măiestrie a răilor şi viclenilor diavoli. Ştiind ei că, fireşte, mamele vitrege au ură asupra copiilor - căci tată-său după moartea mamei sale şi-a luat altă femeie, şi aflînd-o pe aceasta aşa după cum o arăta cuvîntul, ca şi pe tatăl fericitei Filoteia, groşi la minte şi simpli - pe amîndoi i-au făcut muncitori ai fericitei. Pe vitregă, înăuntru, adică în casă, iar pe tată-său în cele dinafară, ca nicăieri sfînta să nu afle răsuflare de necazuri şi de ispite; ca astfel biruindu-se de acestea şi cu sufletul împuţinîndu-se, să se lase de lucrarea faptelor bune. Deci, mama cea vitregă pornindu-se asupra fiicei sale cu ură şi cu pizmă, o ocăra şi o bătea, o chinuia cu diferite munci, o pîra tatălui său, îi făcea fel de fel de necazuri şi de schingiuiri. Ştiu acestea toţi, iar mai vîrtos copiii care sînt ajunşi într-acest fel şi care au pătimit şi pătimesc unele ca acestea. Iar Sfînta fecioară Filoteia toate le răbda cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, Căruia se şi ruga, să-i dea putere, ca pe toate să le rabde pînă la sfîrşit. Acestea şi mai multe decît acestea, în toate zilele pătimea fericita de la mamă-sa cea vitregă.
Iar tatăl ei cel gros la minte, întunecat la judecată şi mai întunecat la cunoştinţă, văzînd pe fiica sa că socoteşte toate cele pămînteşti gunoaie, după cum zice Apostolul, şi n-are nici o purtare de grijă pentru trupul său, a-l îngriji şi a-l împodobi după obiceiul tinerelor, nici de hainele bune şi frumoase, pe care i le făcea şi la praznice o îmbrăca - deşi era adeseori cu mînie pornit asupra ei, dar fiind biruit cîteodată de părinteştile milostiviri, îi făcea haine de acest fel şi i le da. Cu toate acestea ea, neîngrijindu-se de nici unele dintre acestea, pe toate le dădea în mîinile săracilor. Căci hainele cele bune, atît numai le purta pînă cînd întîlnea vreun sărac şi îndată se dezbrăca de dînsele aşa de uşor, precum alţii s-ar dezbrăca de nişte zdrenţe şi le da săracilor. Aşa era, fără patimă de bani, aşa era cu bucatele, aşa era cu trupuşorul său, aşa cu desfătarea tinereţilor; şi atît era de robită şi uimită de dragostea lui Hristos, Mirele ei, atît de biruită de dorul bunătăţilor din ceruri, încît petrecerea ei, după cum zice Apostolul, era în ceruri. Era cu totul răsădită în casa Domnului, înflorită în curţile Dumnezeului nostru. Dar să întoarcem cuvîntul iarăşi la începutul său.
Văzînd-o tatăl său într-o aplecare ca aceasta, după cum arată cuvîntul, în loc să se bucure şi să mulţumească lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face tată al unei fecioare ca aceea, de care toată lumea nu era vrednică, în loc să se folosească sufleteşte şi să urmeze faptei bune a fiicei sale, cea înţeleaptă şi de Dumnezeu luminată, şi să facă aceleaşi fapte bune şi el ca şi fiica sa, ca împreună cu dînsa să moştenească Împărăţia cerurilor, pe care ea acum o moşteneşte, el nu numai că n-a voit acestea să le facă şi să le urmeze, ci mai vîrtos o muncea cu multe feluri de bătăi şi chinuri. Pentru ce? Ca să o oprească. O! grosime de minte şi întunecare de la lucrarea unor fapte bune ca acestea, pricinuitoare de viaţă veşnică. Căci îmbrăcînd-o cu haine noi şi frumoase, după cum se spuse, pe la praznice, iar ea dîndu-le săracilor şi mergînd fără dînsele acasă, tatăl ei întrebînd-o de haine, fericita tăcea şi nu răspundea nimic. Atunci el o chinuia pe dînsa cu multe feluri de bătăi, o tîra de păr, o lovea cu biciul şi cu lemne, o bătea cu pumnul în spate, cu palma peste obraz, ca pentru nişte greşeli prea mari şi cu altele mai multe decît acestea, o chinuia şi o muncea în toate zilele, pînă a ajuns la vîrsta de doisprezece ani. Iar fericita le răbda pe toate acestea cu duh umilit, cu mărime de suflet şi cu osîrdie, mulţumind lui Dumnezeu că a învrednicit-o a pătimi acestea, pentru dragostea şi sfintele Lui porunci. Pentru aceasta, pe cele dinapoi le uita, după cum zice Sfîntul Apostol Pavel şi la cele dinainte privea.
Acestea săvîrşindu-se astfel, a sosit vremea de semănături, în care tot omul se sîrguieşte a arunca în pămînt seminţele pentru trebuinţa hranei celei trupeşti. Deci a ieşit şi tatăl fericitei cu plugul la cîmp, că această meserie avea, şi a poruncit femeii sale să-i gătească bucate, apoi să i le trimită la cîmp prin Filoteia. Mergînd Filoteia cu bucatele la cîmp ca să le ducă tatălui său, în fiecare zi săracii, ştiind-o pe dînsa aşa de milostivă, îi ieşeau înainte şi-i cereau milostenie. Iar ea, fiind biruită de milostenie şi cu altceva neavînd să-i miluiască, îi hrănea cu bucate din ceea ce-i ducea tatălui său. Aceasta făcînd-o mai multe zile, neaducînd bucate de ajuns tatălui său, ci rămînînd tatăl său flămînd, neştiind ceea ce făcea fiica sa, apoi neputînd a mai suferi, mergînd odată acasă, a zis către femeia sa: "Pentru ce nu trimiţi bucate de ajuns şi rămîn totdeauna flămînd?" Dar femeia, ştiind că totdeauna a trimis bucate destule, i-a răspuns făcînd imputare pentru fiica sa: "Eu totdeauna ţi-am trimis bucate destule, dar ştiu eu ce face fiică-ta pe cale cu dînsele? Poate, după obiceiul ei, le dă săracilor". Acestea auzindu-le el, a tăcut.
Iar diavolul i-a băgat în inima lui gînd rău şi ucigaş. A pus în mintea lui să pîndească pe fericita, să vadă ce face cu bucatele. Deci, ducîndu-se iarăşi la cîmp la lucrul său, a aşteptat pînă la vremea în care era să vină fericita cu bucatele. Plecînd sfînta cu bucatele de acasă şi venind la locul cel obişnuit - precum şi îndemînatic pentru lucrarea faptei bune a milosteniei - şi după obicei înconjurînd-o săracii, a început fericita a le împărţi din bucate şi a-i hrăni. Iar tatăl său, din locul acela din care o pîndea, văzînd ceea ce făcea fiică-sa, umplîndu-se şi biruindu-se de mînie, ca să ajungă la dînsa şi, după obiceiul său, să o apuce de cosiţe şi să o bată pînă cînd îşi va astîmpăra mînia cea dobitocească, a zvîrlit într-însa cu barda cea plugărească, pe care o avea la brîu şi, lovind-o, a rănit-o la un picior. Atunci îndată o! minune, şi-a dat sfîntul şi fericitul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Mare eşti Doamne şi minunate sînt lucrurile Tale şi nici un cuvînt nu este de ajuns a povesti minunile Tale! Cît sînt de neurmate căile Tale, neajunse judecăţile Tale şi neînţelese rînduielile Tale!
Nu era prigoană asupra creştinilor ca de demult, pe vremile tiranilor împăraţi, nu erau tirani ca să poruncească, nu erau muncitori care să chinuiască. Ci, ea a fost chinuită în vreme de pace, în vreme de creştinătate, nu de cei străini, ci chiar de cel ce a născut-o şi de vitrega sa mamă, care erau creştini cu credinţă. Apoi, prin răbdarea ispitelor celor aduse de la dînşii asupră-i, prin dragostea cea către Dumnezeu şi prin rîvna către lucrarea faptelor bune, s-a făcut muceniţă, nu mai prejos decît cele de demult, care au mărturisit pe Dumnezeu înaintea tiranilor şi au pătimit de la dînşii. Şi aşa, cum am spus, cu cunună mucenicească s-a încununat, după cuviinţă. Aceasta s-a făgăduit prin proorocul, ce zice: Întru ce te voi afla, într-aceea te voi judeca. Căci a văzut-o pe dînsa Domnul, Care vede toate cele ascunse ale tuturor oamenilor, că este mare la suflet, vitează la minte, tare în credinţa către El, în răbdarea ispitelor şi a necazurilor celor aduse asupra ei de la diavol şi de la oameni, avînd nebiruită voinţă către lucrarea faptelor bune, fiind bătrînă cu vîrsta cea duhovnicească şi întru fapta cea bună a ajuns la desăvîrşire şi la măsura vîrstei lui Hristos. De aceea a iconomisit prin acest sfîrşit grabnic şi lesnicios, ca să treacă de la cele pămînteşti, vremelnice şi pline de necazuri, la odihna cea veşnică şi la veselia cea neîncetată.
În acest chip săvîrşindu-se Sfînta Filoteia, sfîntul ei suflet, suindu-se la Dumnezeu strălucind cu negrăită slavă cerească şi dumnezeiască, înconjurat de sfinţii îngeri şi de cetele sfinţilor, a fost petrecut la împărăţia cerurilor şi aşezat împreună cu fecioarele cele înţelepte; iar acum se veseleşte şi se îndulceşte de frumuseţile cele negrăite ale Mirelui ei celui veşnic şi nemuritor. Acest lucru văzîndu-l ceata diavolilor - care mai înainte se lăudau şi nădăjduiau că precum pe strămoaşă, aşa şi pe strănepoată o vor amăgi prin măiestriile lor şi o vor împiedica de la lucrarea faptelor bune, că o vor birui şi o vor face vînat al lor, fiind ei singuri biruiţi şi ruşinaţi, s-au dus tînguindu-şi neputinţa şi nehărnicia lor, căci n-au putut birui pe o copilă simplă. Aşa au lucrat neputincioşii contra fericitei prin meşteşugurile lor şi au îndelungat asupra ei fărădelegea lor. Dar Domnul cel drept a tăiat grumazul lor şi n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta fericitei, ca să nu-şi întindă fericitele sale mîini la vreo fărădelege. Sufletul ei s-a dus ca o pasăre din cursa vînătorilor, căci cursele care le întinseseră ei s-au zdrobit, iar ea s-a izbăvit.
Sfîntul ei trup rămînînd pe pămînt şi încă curgînd sînge din piciorul cel tăiat, a strălucit cu slava cerească, încît lumina şi locul dimprejur. Acest lucru auzindu-l ticălosul, sau mai bine zis ucigaşul tată, a fost cuprins de spaimă şi cutremur. Pe de o parte, pentru că s-a făcut ucigaş al singurei sale fiice; iar pe de alta, pentru strălucirea slavei celei dimprejurul sfintelor moaşte. Mergînd să apuce şi să ridice sfîntul ei trup, nu putea nici să se apropie, nici să se atingă de dînsul, poate pentru strălucirea slavei celei dimprejurul lui, sau poate şi pentru nevrednicia sa.
Această minune dacă a văzut-o, a alergat în cetate şi mergînd la arhiepiscopul şi la cei mai mari ai cetăţii le-a spus toată pricina cum s-a întîmplat şi cum sfîntul ei trup acum zace pe pămînt şi cum este proslăvit de Dumnezeu, cu slavă cerească. Iar arhiepiscopul, împreună cu toţi arhiereii, cu tot clerul său şi cu toţi cei mai mari ai cetăţii şi mulţime de popor, auzind lucrul acela minunat, au alergat cu făclii şi tămîie, cu slujbe şi cu rugăciuni; şi, ajungînd, au văzut sfîntul ei trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină şi s-au minunat cu toţii. Apoi au preamărit pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum în vremile noastre preamăreşte nu numai pe robii Săi, ci şi pe roabele sale cele care împlinesc cu fapta poruncile Lui cele sfinte şi fac voia lui cea dumnezeiască.
Făcînd rugăciuni şi psalmodii multă vreme, au voit să ridice sfîntul ei trup; dar, apropiindu-se îngropătorii, după porunca arhiepiscopului şi a arhiereilor, ca să-l ridice şi să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut să-l ridice şi nici măcar să-l mişte sau să-l clatine. Atunci, mai mult spăimîntîndu-se şi minunîndu-se, cu mai multă sîrguinţă şi evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filoteia, ca să binevoiască a merge cu ei în cetate. Apoi, apropiindu-se arhiepiscopul singur, împreună cu ceilalţi arhierei şi încercînd a ridica sfintele moaşte, n-au putut nicidecum. Căci Dumnezeu, vrînd să preamărească cu minuni pe roaba sa, a îngreuiat trupuşorul cel fecioresc, ca o stîncă de piatră neclintită. Văzînd arhiereii acest lucru şi tot poporul, s-au spăimîntat foarte.
Cunoscînd toţi că nu este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge cu dînşii în cetatea care era patria ei, au început a se ruga către dînsa şi a zice astfel: "O! sfîntă a lui Dumnezeu Filoteio, dacă-ţi este urîtă patria ta, şi nu primeşti a te odihni într-însa şi s-o răsplăteşti cu faceri de bine, cu ocrotire de vrăjmaşi şi de primejdii - pentru că aici te-ai născut şi ai crescut şi aici bine ai plăcut lui Dumnezeu şi te-ai sfinţit - arată-ne unde binevoieşti a te înstrăina? Vino la Constantinopol, ca Sfînta Parascheva, la Sofia sau la vreo mănăstire de prin munţii aceştia". Dar nicidecum nu s-a urnit din locul unde zăcea. Apoi au început a-i spune pe nume locuri de dincoace de Dunăre. I-a pomenit Bucureştiul, i-a pomenit Craiova şi alte tîrguri mai mici; i-a pomenit mănăstirile de prin tîrguri, de prin munţi, dar n-a vrut să asculte rugăciunea lor, pînă cînd i-au pomenit, în treacăt şi fără nădejde biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş. Şi cum i-au pomenit această sfîntă biserică, îndată s-a uşurat, mai mult decît greutatea cea firească.
În acea vreme domnea în Ţara Românească binecredinciosul domn Radu Voievod, poate acela care se poreclea Negrul, care zidise din temelie biserica mai sus amintită, de care domn s-a făcut oraşul acela şi multe alte tîrguri şi mănăstiri care şi pînă acum se văd, fiind foarte iubitor de Dumnezeu şi fierbinte rîvnitor al bunei credinţe. Deci arhiereii şi cei mai mari ai cetăţii Tîrnova, văzînd voia sfintei, şi mai vîrtos a lui Dumnezeu, ca să mîngîie cu credinţa cea dreaptă pe poporul românesc, unde nu demult venise Apichie din Italia şi se aşezase în locurile acestea - apoi să-l îmbogăţească cu facerile de minuni ale sfintei - au hotărît să înştiinţeze mai întîi prin scrisoare pe binecredinciosul şi iubitorul de Hristos, Radu Voievod, despre toată viaţa sfintei, pătimirile, lucrarea faptelor bune, moartea şi îngreuierea trupului ei cel cu neputinţă de ridicat şi că toate cetăţile şi mănăstirile cele dimprejur şi cele din Valahia, i le-au pomenit şi că la nici una dintre acestea n-a voit; iar cum i-am pomenit biserica domnească din Curtea de Argeş, îndată s-a făcut mai uşoară decît greutatea ei cea firească. Deci, ziceau ei: "Cunoscînd şi măria ta bunăvoirea sfintei, că voieşte să se dăruiască poporului măriei tale cel românesc, iar mai vîrtos Dumnezeu de sus, binevoieşte ca măria ta să cinsteşti şi să îmbogăţeşti ţara şi poporul măriei tale cu acest odor scump şi de mult preţ; apoi pe lîngă altele, a te arăta făcător de bine şi cu această prea mare facere de bine. Pentru aceasta este de trebuinţă a lua osteneala şi a veni pînă la Dunăre, ca să o primeşti şi cu cinstea cea cuviincioasă să o duci şi să o aşezi în biserica cea numită din Argeş, dorită de ea. Iar noi o vom aduce pînă acolo".
Radu Voievod, după ce a primit scrisoarea aceasta şi a înţeles cele scrise, foarte mult s-a bucurat şi cu lacrimi a mulţumit lui Dumnezeu şi sfintei. Şi îndată, cu mare sîrguinţă, luînd arhiereii cu tot clerul cel bisericesc şi pe toată boierimea, cum şi mulţime de popor, care covîrşeau cu rîvna către Dumnezeu, cu dragostea, evlavia şi credinţa către sfînta, cu tămîie şi cu făclii au ieşit înainte la Dunăre în întîmpinarea sfintei. Cu mare cinste, slavă şi alai primindu-i sfintele moaşte şi aducîndu-le cu cîntări de psalmi şi cu doxologii, le-au aşezat în biserica domnească. De atunci pînă acum se află nestrămutate din acel oraş, cu toate schimbările vremilor, stăpînilor şi răscoalelor, ce adeseori s-au întîmplat în ţările acestea.
Aceasta dă multă şi tare încredinţare celor cunoscători şi dreptcredincioşi că acest lucru nu este al puterii şi al grijii omeneşti, ci al facerilor de minuni şi al voii sale de a petrece în acelaşi oraş, unde s-a aşezat. Ea dă tuturor, celor ce aleargă la dînsa cu credinţă, tămăduiri de multe feluri de boli: orbilor vedere, bolnavilor însănătoşire, izbăvire celor supăraţi de duhuri necurate şi, în scurt, oricine aleargă la dînsa cu credinţă fierbinte, cu sîrguinţă şi cu lacrimi se roagă ei, îşi dobîndeşte cererea sa.
Aceasta a fost viaţa şi petrecerea Sfintei Filoteia, aşa i-a fost rîvna pentru faptele bune, aşa a fost din pruncie, cu totul afierosită faptelor bune, încît însăşi pe sine s-a făcut faptă bună. Cum am zis, ea era de neam bulgăresc, născută din părinţi creştini din marea cetate Tîrnovo, crescută de maică-sa cea firească în învăţături dreptcredincioase şi, din vîrsta cea tînără, a început cu osîrdie a lucra faptele cele bune, a merge adesea la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare-aminte, a posti şi a păzi fecioria cu dinadinsul, nu numai cea trupească, dar şi cea sufletească; a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămînzi, a adăpa pe cei însetaţi, a îmbrăca pe cei goi, a-şi înfrumuseţa prin acestea candela sufletului său, a-şi agonisi untdelemn în vasele sale, a se pregăti pentru intrarea în cămara cea de nuntă.
Deci ea răbda toate ispitele, necazurile şi strîmtorările. După cum Sfînta Scriptură zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte-ţi inima spre ispite. Fericita, făcînd acestea, a răbdat toate pentru fapta bună. Bătăile de la mamă-sa cea vitregă; ocările, dosădirile, pălmuirile, schingiuirile, pîra către tată-său, cum şi tot felul de necazuri şi ispite. Şi nu numai acestea, ci şi pe cele de la tatăl ei le-a răbdat cu osîrdie, pînă la moarte, încît nu avea nici zi, nici ceas în care să aibă răsuflare şi să nu se afle într-unele ca acestea. Adică, înăuntru ispite, tulburări, îngroziri, mîhniri; în afară prigoniri, necazuri, bătăi, schingiuiri. Pentru că diavolul năvălise asupra ei cu toată puterea, ca asupra lui Iov cu ispitele, ca obosind-o cu răbdarea, s-o oprească de la lucrarea faptelor bune. Iar fericita, nu numai că nu obosea, ci încă stăruia, după cum zice Apostolul Pavel: "În ispite şi necazuri, pe cele dinapoi le uita şi către cele dinainte se întindea", pînă cînd ea a răbdat şi moarte din mîinile celui ce a născut-o şi cu sfîrşit mucenicesc s-a încununat, primind cununa de biruinţă de la începătorul de nevoinţă Hristos, Mirele ei cel fără de moarte, şi în cămările cele cereşti s-a aşezat cu fecioarele cele înţelepte şi cu muceniţele, ea care a murit pentru dragostea lui Dumnezeu, ca muceniţele şi pentru poruncile Lui sufletul şi-a pus.
Acum sufletul ei cel fără prihană şi sfînt se odihneşte şi se veseleşte în ceruri în împărăţia lui Dumnezeu, în locaşurile drepţilor şi de îngeri se slăveşte veşnic. Iar sfîntul ei trup se păzeşte nestricat şi întreg, ca a celorlalţi sfinţi şi se cinsteşte de poporul cel creştinesc şi izvorăşte de-a pururea tămăduiri, celor ce cu credinţă şi cu evlavie năzuiesc cu rugăciuni către ea.
Acesta este, o, sfîntă Filoteio, cuvîntul care ţi-am făgăduit cînd m-ai învrednicit de binecuvîntarea ta. Iată am împlinit făgăduinţa, nu după cît se cădea, ci după putere. Plătind astfel şi pentru mine datoria şi mulţumindu-ţi pentru patrioţii mei, care s-au îndulcit atîta vreme de facerile tale de bine şi s-au învrednicit de tămăduiri şi de darurile tale; iar patria s-a apărat de tine cu multe ocrotiri şi nici unul nu s-a aflat să-ţi aducă mulţumirea şi lauda cea datorată. Deci tu, o! Sfîntă Filoteio, care ai cugetat totdeauna cele cereşti în toată viaţa ta pămîntească şi ai zburat în ceruri, priveşte peste noi cu milostivire; căci nici după ce ai lăsat cele pămînteşti, nu ne părăseşti, ci mai vîrtos porţi grijă, acoperi şi păzeşti pe poporul tău, pe care l-ai ales a rămîne cu dînsul. Căci s-a dat şi acest dar sfintelor suflete. Deci, acum cînd mai vîrtos te-ai apropiat de Dumnezeu şi perdelele cele trupeşti s-au dat în lături şi faţă în faţă vorbeşti cu El, mijloceşte pentru noi ca să ne îndrepteze şi să ne povăţuiască către cele plăcute Lui. Apoi părtaşi ai împărăţiei Lui - deşi este mare cererea şi mai presus de vrednicia noastră - să ne facă însuşi Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava, mărirea şi marea cuviinţă, împreună şi celui fără de început al lui Părinte şi Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Duhului Său, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.