Aceştia s-au născut în Siria şi erau fraţi după trup. Ei Il predicau pe Hristos pe faţă, dînd la iveală nebunia idolatriilor elină şi romană. Paginii i-au urît de moarte pentru aceasta şi au hotărît să-i omoare cu pietre, dar cînd au început să arunce cu bolovani în ei, bolovanii se întorceau şi-i izbeau, în timp ce mucenicii rămîneau neatinşi. In cele de urmă cei doi fraţi după trup şi după duh au fost răstigniţi pe cruce. Pe cruci ţintuiţi fiind, ei nu încetau a-i învăţa pe creştinii din popor strînşi acolo, care plîngeau după povăţuitorii lor. După agonie prelungită ei s-au înfăţişat cu sufletul înaintea lui Hristos, el Căruia I-au rămas credincioşi pînă la sfîrşit. Ei au luat mucenicia cu cinste la anul 300 după Hristos, în cetatea Bofor [sic].

***

  Cetatea Laodiceei - nu cea din Siria, ci aceea care se află în ţara Cariei, între rîurile Licos şi Melder, în Asia Mică -, avea doi preoţi, fraţi după trup, pe Trofim şi Tala, de neam din ţara Cariei, din cetatea ce se numea Stratonica. Ei erau bărbaţi tari în credinţă, rîvnitori după Hristos şi propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu, şi, întorcînd sufletele cele rătăcite la calea mîntuirii, se împotriveau totdeauna elinilor şi ocărau slujba lor diavolească, cea de Dumnezeu urîtă.

    Odată, necuraţii închinători de idoli fiind mustraţi de dînşii, s-au aprins cu mînie, i-au prins pe amîndoi şi i-au legat. Într-acea vreme, împărăţind Diocleţian şi Maximian (286-305), a venit în părţile Cariei ighemonul Asclipiodot şi locuia în cetatea ce se numea Vofor, care nu era departe de Laodiceea. Deci, mai marele curţii Laodiceei, cu ai săi mai mari peste cetăţi şi sfetnici, au trimis la ighemon, spunîndu-i despre acei doi preoţi prinşi, să întrebe ce porunceşte să facă cu dînşii, cerînd răspuns. Deci au luat răspuns ca să-i ucidă pe amîndoi cu pietre.

    Apoi, scoţîndu-i pe Sfinţii Mucenici Trofim şi Tala la locul uciderii, au început să-i lovească, însă sosind îndată dumnezeiescul ajutor, a stat înaintea sfinţilor, apărîndu-i de lovirea pietrelor; încît, cîte pietre se aruncau asupra lor, nici o piatră nu i-a vătămat; ci mai ales cei ce le aruncau, se răneau pe ei singuri cu acele pietre. Deci, ostenindu-se multe ceasuri şi nesporind nimic, slăbind, au încetat. Mai marele curţii şi cei cu dînsul, mirîndu-se de un lucru ca acesta străin, i-au lăsat pe amîndoi liberi. Iar ei, cu netăcută gură şi cu netemătoare limbă, învăţau pe toţi credinţa lui Hristos, iar necredinţa elinească o mustrau.

    După cîtăva vreme, prinzîndu-i mai marii cetăţilor, i-au dus la ighemon, în cetatea Vofor, spunîndu-i: "Pe aceştia i-am împroşcat cu pietre după porunca ta, dar pietrele nu s-au atins de dînşii; de aceea i-am adus la stăpînirea ta". Atunci ighemonul a poruncit să-i spînzure pe sfinţi şi să le strujească trupurile cu unghii de fier, fără nici o milă; însă ei, fiind strujiţi, strigau cu mare glas: "Sîntem creştini şi nu ne vom închina idolilor, iar păgîneasca poruncă a pămînteştilor împăraţi n-o vom asculta". După o muncă ca aceea, ighemonul i-a judecat la răstignire, zicînd: "Să se răstignească, ca şi vrăjitorul acela în care cred ei". Apoi au dus pe sfinţi afară din cetate, unde erau cruci pregătite. Sfinţii mergeau cu mare veselie, mulţumind lui Hristos Dumnezeu că-i învredniceşte a se sfîrşi cu un sfîrşit ca acesta al Crucii şi că se fac părtaşi preacinstitelor Lui patimi şi Sfintei Răstigniri. Iar atunci popor mult, bărbaţi şi femei, îi urmau, voind să le vadă sfîrşitul. Şi ducîndu-i la cruci, unii din ai lor le-au adus puţină gustare şi i-au rugat să guste; deci, netrecînd ei cu vederea poftirea celor ce-i rugau, au primit ceva în gură, iar celelalte le-au împărţit celor ce erau de faţă.

    După aceea i-au pironit pe cruci cu piroane de fier şi i-au răstignit, după asemănarea răstignirii lui Hristos. Şi fiind spînzuraţi pe cruci, grăiau către popor, învăţîndu-i cunoştinţa lui Dumnezeu şi a sfintei credinţe. Şi s-a făcut strigare mare în popor; pentru că unii ocărau pe ighemon pentru tirania aceea, zicînd că a dat cu nedreptate la cumplită moarte pe nişte bărbaţi ca aceia, iar alţii strigau: "Slavă Ţie, Dumnezeule, că în vremurile noastre S-a arătat puterea lui Iisus". Iar o femeie evreică se închina sfinţilor, pe cînd erau spînzuraţi pe cruci, zicînd: "Fericită este maica aceea care i-a născut".

    Şi stătea acolo şi maica lor, privind cu inimă vitează la pătimirea acelor doi fii ai săi; şi mulţi din cei ce stăteau înainte adunau sîngele sfinţilor ce pica; unii îşi înmuiau basmalele în sînge, iar alţii inelele, pentru tămăduirea neputinţelor sufleteşti şi trupeşti. Iar Mucenicii lui Hristos, Trofim şi Tala, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-au dat sfintele lor suflete în mîinile Domnului lor. Apoi credincioşii au pregătit pînze curate şi aromate cu bun miros pentru îngroparea cinstitelor lor trupuri. Şi a alergat acolo străjerul temniţei, care se închina mucenicilor lui Hristos, mărturisind la tot poporul că i-a văzut pe amîndoi suindu-se la ceruri şi trei îngeri suindu-se împreună şi vorbind cu dînşii.

    Apoi poporul s-a dus la curtea ighemonului şi l-a rugat să poruncească să se ia de pe cruci trupurile mucenicilor şi să se dea îngropării. Iar ighemonul, mîniindu-se, a poruncit ostaşilor ca să bată pe cei ce merseseră acolo. Apoi, trecîndu-i mînia, a poruncit că cine va voi, poate să ia trupurile celor morţi. Şi aşa, au pogorît pe sfinţi de pe cruci şi în raclă nouă i-au pus. Apoi s-a făcut ceartă între creştini, unde să-i îngroape pe dînşii; pentru că unii voiau într-un loc, iar alţii într-alt loc voiau să-i aşeze pe sfinţi.

    Plecîndu-se ziua, creştinii au fost aproape de trupurile sfinţilor toată noaptea, cu lumînări şi cu cîntări de psalmi. Iar a doua zi a mers femeia ighemonului, ducînd aromate binemirositoare şi turnîndu-le peste trupurile mucenicilor, a acoperit racla cu acoperămînt de mare preţ şi a zis înaintea tuturor: "Eu, în noaptea trecută, am văzut în vis pe bărbaţii aceştia trimişi de Dumnezeu împreună cu îngerii, ca să răsplătească bărbatului meu pentru uciderea cea nevinovată". Deci ea a ocărît mult tirania şi ne-credinţa soţului său. După aceea, maica sfinţilor şi doi bărbaţi cinstiţi, Zosima şi Artemie, care erau dintr-o cetate şi vecini ai acelor sfinţi mucenici, luînd racla cu trupurile sfinţilor mucenici, i-au dus în patria lor şi i-au îngropat cu cinste, aproape de cetatea Stratonica.

    Apoi a sosit ziua în care se făcea de păgîni praznicul naşterii lui Diocleţian. Şi, mergînd ighemonul în Laodiceea, făcea masă mare, veselindu-se cu împăratul său. Şi, iată, deodată l-a ajuns dumnezeiasca pedeapsă, pentru sîngele mucenicilor vărsat cu nedreptate. Pentru că deodată a căzut la pămînt şi ca un îndrăcit se scutura, tremurînd cu toate mădularele; şi era frică mare asupra tuturor celor ce erau acolo şi priveau la dînsul. Deci striga cel muncit: "Unde este idolul Zeus? Unde este zeul Ieraclie? Unde este zeul Ermis? Unde sînt ceilalţi zei şi zeiţe ca să-mi ajute mie?"

    Şi iarăşi zicea: "În zadar m-am închinat lor, că iată mă dau focului veşnic de Dumnezeu cel adevărat, Care este în cer, şi de slugile Lui, Trofim şi Tala".

    Astfel grăind, glasul strigării lui pretutindeni străbătea şi îşi rupea cu dinţii carnea de pe sine. Şi aşa, muncindu-se cumplit şi muşcîndu-şi limba, şi-a lepădat sufletul său necurat. Deci acela cu tînguire amară s-a dus la zeii săi necuraţi, ca în iad veşnic să se muncească. Iar Sfinţii Mucenici ai lui Hristos, Trofim şi Tala, cu glas de bucurie au trecut la Hristos, Dumnezeul nostru, ca veşnic să împărăţească înaintea prealuminatului scaun al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slavă, în veci. Amin.