Sfîntul Cuvios Malhu s-a născut lîngă Antiohia, într-o familie de lucrători ai pămîntului. El încă din cea mai fragedă tinereţe şi-a închinat viaţa lui Hristos. Dar s-a întîmplat că într-o împrejurare a căzut pradă în mîinile arabilor, care 1-au luat în sclavie, şi 1-au însurat cu forţa, sub ameninţarea cu moartea, cu o femeie de rasă neagră. Prin marea şi fierbintea credinţă a lui Malhu, precum şi prin lucrarea lui Dumnezeu şi prin întreaga înţelepciune a acelei femei, ei doar s-au prefăcut faţă de acei păgîni stăpîni de sclavi că sînt soţ şi soţie, în taină ei vieţuind numai ca frate şi soră. După mulţi ani de robie la acei păgîni, Malhu şi femeia s-au sfătuit în taină să scape cu fuga din acea sclavie, şi şi-au dus la îndeplinire planul, căci după atîta vreme arabii aveau încredere în ei, şi puteau lipsi şi cîte o lună de la peştera lor, la lucrul păstoririi turmelor de oi şi capre. Cu toate acestea, după puţine zile, arabii au prins de veste şi au trimis un om plin de sălbăticie să alerge pe urmele lor şi să-i prindă. Ei s-au adăpostit atunci, de frică, într-o peşteră adîncă şi întunecoasă. Dar intrînd au văzut înăuntru o leoaică cu puii ei, şi s-au lipit înspăimîntaţi de perete. Dumnezeu însă a păzit pe cei care au păzit în pustie poruncile Lui. Căci leoaica lor nu le-a făcut nimic, dar a ucis pe arabul care intrase în gura peşterii, răcnind la ei să iasă, căci în întunericul peşterii el nu-i vedea, fiind orbit de lumina de afară. Pînă la apusul soarelui au rămas Malhu cu femeia în peşteră, de frica să nu se reîntoarcă leoaica cu puii. Dar venind asfinţitul, ei au ieşit din peşteră şi au văzut cele două cămile ale arabului, încărcate cu multe bunătăţi. Mulţumind lui Dumnezeu, cei mult osteniţi robi ai Lui au şezut şi au ospătat, apoi au mers la ducele Alexandriei, care i-a primit cu cinste, cumpărînd de la ei cămilele lor. Apoi Malhu a mers la mînăstirea lui, iar pe femeie, la dorinţa ei, a aşezat-o într-o mînăstire de femei. Malhu a trăit pînă la adînci bătrîneţi, în nevoinţe neîncetate, şi s-a strămutat cu cinste la locaşurile cereşti în veacul al patrulea, împreună vieţuitor făcîndu-se cu cetăţenii cerului.

***

Cuviosul Malh a fost în tinereţile sale lucrător de pămînt în satul Maroniei care se află ca la 30 de stadii de Antiohia Siriei, fiind singurul fiu la părinţi, pe care, voind să-l aibă moştenitor al casei, îl sileau spre a se căsători. Iar el le răspundea: "Voiesc să fiu monah, mai bine decît mirean". Deci, tatăl cu îngroziri, iar mama cu îmbunări, îl sileau spre căsătorie, însă el a fugit pe ascuns, lăsînd casa, părinţii şi însurătoarea, pentru dragostea lui Dumnezeu. Ducîndu-se în locuri pustii, care sînt între Imo şi între Viria, a găsit acolo o mînăstire cu monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi s-a dat la învăţătura acelora. Apoi vieţuia, deprinzîndu-se în mona-hiceştile nevoinţe, cu osteneli şi cu postiri omorîndu-şi patimile trupeşti.

    După mulţi ani, auzind că murise tatăl său, i-a venit în gînd să se ducă în patria sa şi să mîngîie pe maica sa, fiind văduvă, şi gîndea să-şi vîndă averile. O parte să o împartă la săraci, alta la mînăstiri, iar o parte s-o ţină spre a sa trebuinţă.

    Egumenul, înştiinţîndu-se despre acea socoteală a lui, a început a-l sfătui, spunîndu-i că aceea este ispită diavolească, şi sub chipul unui lucru bun se află meşteşugirea vechiului vrăjmaş, cum zice Scriptura: "Cîinele s-a întors la a sa vărsătură". În acest chip, mulţi monahi s-au amăgit, pentru că diavolul niciodată nu se luptă arătat cu cineva. Şi punea egumenul înaintea lui Malh multe feluri de istorii din cărţi, aducîndu-i aminte despre Adam şi Eva, care prin nădejdea dumnezeirii au fost împiedicaţi de diavol şi s-au lipsit de rai. Egumenul, văzînd că nu poate să-l înduplece, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l să nu-şi lase pe duhovniceştii săi fraţi, nici să se piardă pe sine însuşi şi să nu caute înapoi, cînd pune mîna pe plug; însă el, neascultînd deloc pe egumen, s-a dus din mînăstire.

    Atunci egumenul l-a petrecut cu lacrimi, ca pe un mort la îngropare, şi despărţindu-se de el i-a zis cel de pe urmă cuvînt: "Te văd, fiule, însemnat cu semnul satanei; pricinile despărţirii tale de noi acum nu le mai întreb, răspunsurile tale nu le primesc; oaia cea ieşită din ogradă, îndată se va face mîncare lupilor". Şi astfel s-au despărţit, şi Malh s-a dus în calea sa. Iar nu departe de pustia aceea era un drum mare de obşte care mergea de la Viria la Edesa, spre care adeseori năvăleau saracinii arabi.

    Călătorii care voiau să meargă pe acolo se adunau împreună mulţi, căci de s-ar fi întîmplat saracini, aceştia să nu vină la ei, văzînd mulţimea lor. Şi era Malh cu nişte călători, care se aduna-seră ca la şaptezeci la număr, între care erau şi cîteva femei. Şi mergînd ei împreună pe calea aceea, iată deodată o mulţime de ismailiteni înfricoşaţi la chip, jumătate goi, s-au arătat înarmaţi ca la război şi, sărind asupra acelor călători, i-au prins pe toţi pînă la unul, împreună şi cu Malh, şi i-au dus în robie.

    Atunci Malh, cunoscînd că gîndul său a fost deşert, prin amăgirea vrăjmaşului, se căia; căci, neascultînd sfatul egumenului, s-a despărţit de duhovniceasca adunare şi s-a lipit de mireneasca însoţire şi cu aceea a căzut în robia barbarilor. Dar era tîrzie căinţa, pentru că cel ce voise să fie moştenitorul averilor părinteşti a rămas moştenit el singur de saracini.

    Deci saracinii împărţindu-şi robii, monahul Malh împreună cu o femeie s-au cuvenit unui arap, care i-a pus pe amîndoi pe o cămilă şi s-au pornit în grabă spre casă. Şi, cămila mergînd repede, Malh se ţinea de femeie ca să nu cadă şi astfel au alergat în calea aceea. Hrana lor pe cale era carne nefiartă, iar băutura, lapte de cămilă. După trecerea căii celei lungi prin pustia aceea şi peste un pîrîu mare, saracinii au ajuns la locurile lor, unde arapul acela, ducînd pe robii săi la femeia sa, le-a poruncit să se închine femeii şi copiilor, după obiceiul saracinilor.

    Plecîndu-şi grumajii săi împreună cu femeia cea robită, s-au închinat stăpînei lor. Iar aceea a pus pe Malh la slujba casei, să aducă apă, să măture gunoiul şi să facă celelalte slujbe mai grele. Deci slujea Malh pentru neascultarea cea părintească, avînd schimbat chipul monahicesc, umblînd gol, după obiceiul acelei ţări, în care, pentru arşiţa soarelui cea mare, abia îşi acoperea acele părţi pe care se cădea să le acopere.

    După aceea, i s-a poruncit să pască oile în pustie, unde avea singura răcorire şi mîngîiere în primejdiile sale, că rareori îşi vedea pe stăpînii şi pe împreună robii săi, fiind în singurătate cu oile. Şi se gîndea la Sfîntul Iacob şi la Moise, care altădată au păscut în pustie turmele şi se hrăneau cu brînză şi cu lapte şi se rugau cu dinadinsul, cîntînd psalmii pe care îi învăţase în mînăstire. Cu aceasta se înveselea în robia sa, mulţumind judecăţilor lui Dumnezeu, căci viaţa monahicească pe care voia s-o piardă în patria sa, o află în pustie. Însă negrăite sînt meşteşugurile diavolului în tot locul, căci şi acolo, într-o viaţă ca aceea, Malh s-a aflat de pizmaşul, precum vom auzi.

    Văzînd arapul acela pe robul său Malh slujindu-i în toate cu osîrdie şi cu credinţă şi văzînd că se înmulţiseră dobitoacele sale, gîndea în ce chip să-i facă răsplătire pentru slujba lui credincioasă. Şi a socotit să-i dea lui Malh de soţie pe acea femeie robită care a fost adusă cu dînsul pe o cămilă. Chemînd pe Malh, i-a zis despre ea ca s-o ia de soţie. Iar el, nevrînd, spunea că este creştin şi nu i se cade să ia pe aceea ce are bărbat - căci bărbatul ei era dus în robie la alt stăpîn. Atunci arapul, mîniindu-se, şi-a scos sabia şi voia să-l lovească, şi de n-ar fi alergat Malh ca să se apuce cu mîinile de grumazul acelei femei, stăpînul i-ar fi vărsat sîngele în acel loc.

    După ce a sosit noaptea, monahul a luat pe femeia aceea în peştera sa şi ce a fost între dînşii acolo, singur fericitul Malh a mărturisit mai pe urmă, astfel: Necaz a fost asupra mea în loc de veselie, şi întristare în loc de mîngîiere; pentru că ne depărtam unul de altul şi unul altuia nu îndrăzneam să zicem nimic. Atunci, cu adevărat mi-am cunoscut robia şi, căzînd la pămînt, am început a plînge călugăria mea, pierdută aşa deodată. Şi ziceam plîngînd astfel: "Pînă la atîta nevoie am venit ticălosul, pînă la aceasta m-au adus păcatele mele, ca la bătrîneţe să-mi pierd fecioria şi să fiu bărbat unei femei străine. Ce mi-a folosit că am lăsat pentru Dumnezeu în tinereţile mele, casa, părinţii şi însurătoarea, dacă voi face aceasta acum, pe care am trecut-o cu vederea de la început? Şi numai pentru aceea rabd aceasta, căci, petrecînd odată în mînăs-tire, am dorit iarăşi patria mea. Ce să facem, o, suflete al meu? Vom pieri, ori vom birui? Să aşteptăm mila lui Dumnezeu cea ajutătoare? Ori să ne ucidem cu sabia noastră? Întoarce sabia ta în tine, o, suflete; pentru că ţi se cade să te temi mai mult de moartea sufletului, decît de moartea trupului, că şi curata feciorie este mucenicie. Deci, să fiu aici ca un mucenic, zăcînd neîngropat în pustia aceasta şi să-mi fiu mie singur muncitor şi mucenic".

    Zicînd acestea, m-am ridicat de pe pămînt, mi-am luat sabia, am tras-o, măcar că strălucea în întuneric şi se vedea vîrful ei fiind foarte ascuţit. Apoi am întors-o spre pieptul meu şi am zis către femeie: "Fii sănătoasă şi vie, o, femeie, iar pe mine să mă ai mucenic mort, mai bine decît bărbat viu". Iar ea a căzut la picioarele mele şi mi-a zis: "Pe Domnul nostru Iisus Hristos te jur în acest greu ceas şi te rog să nu-ţi verşi sîngele tău pentru sufletul meu. Dacă voieşti să mori, apoi mai întîi spre mine să-ţi întorci sabia şi s-o înfigi în mine. Şi ucigîndu-mă mai întîi pe mine, pe urmă te vei ucide şi pe tine, ca aşa mai bine să ne însoţim între noi, pentru că eu mi-am ales partea, ca măcar de s-ar întoarce bărbatul meu, să-mi păzesc pînă la sfîrşit curăţia, la care m-am deprins în robia aceasta. Deci mai bine doresc a muri decît s-o pierd. Ori pentru aceasta mori, ca să nu te împreunezi cu mine? Eu aş fi voit să mor, dacă tu ai fi cerut aceasta. Deci să mă ai soţie a curăţiei şi să iubeşti împreunarea sufletească, mai mult decît cea trupească, ca stăpînii noştri să te socotească că-mi eşti bărbat; iar Hristos să te ştie că-mi eşti frate duhovnicesc, şi cu înlesnire ne vor crede stăpînii noştri, părîndu-li-se că sîntem în însoţire trupească, de ne vor vedea iubindu-ne între noi".

    Iar eu, zice Sfîntul Malh, m-am înspăimîntat şi m-am mirat de o minte aşa înţeleaptă ca a femeii aceleia şi am iubit-o, şi aşa am întărit cuvînt ca să petrecem împreună în curăţie. Însă niciodată n-am privit spre trupul ei, nici nu m-am atins cu mîna de dînsa, temîndu-mă că-mi voi pierde fecioria, în trăirea cea curată cu dînsa, pe care am păzit-o de la începutul războiului cel cumplit ce ne-a fost.

    Într-o duhovnicească însoţire ca aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu aceea femeie întreagă la minte. Şi se făcuseră preaiubiţi de stăpînii lor, căci n-aveau nici un gînd de plecare de la dînşii, pentru că uneori Malh şi cîte o lună întreagă nu mergea la casa stăpînilor săi, stînd în pustie ca un credincios şi osîrdnic păstor al turmei lui.

    După multă vreme a robiei sale, Cuviosul Malh, şezînd odată singur în pustie şi nevăzînd pe nimeni, decît numai cerul şi pămîntul, a început în tăcerea sa a-şi aduce aminte de petrecerea sa dinainte, fiind în mînăstire cu monahii, şi mai ales îşi aducea aminte de faţa egumenului său, de la care învăţase Scriptura şi viaţa monahicească; şi cugeta la cuvintele cu care era sfătuit de dînsul, ca să nu se despartă de locaş. Aceea aducîndu-şi aminte şi cugetînd, a văzut înaintea sa nişte furnici mişcîndu-se într-un loc strîmt; unele duceau sarcini mai mari decît ele singure, altele trăgeau seminţe, unele scoteau pămîntul afară şi îşi făceau ca o apărare de ploaie, altele îşi găteau hrană pentru iarnă, mărunţeau grăunţele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, să încolţească şi să se întoarcă în iarbă, iar altele scoteau afară pe cele moarte.

    Dar ceea ce era mai de mirare, că atîta mulţime fiind, intrau şi ieşeau fără a se împiedica una de alta, nici nu se împingeau, nici nu se strîmtorau, ci mai vîrtos, dacă vedea pe vreuna ducînd sarcină grea, îndată îi ajutau altele.

    Malh, privind la ele, şi-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: "Mergi la furnică, o, leneşule, şi-i rîvneşte, văzînd căile ei, pentru că ea îşi găteşte la vremea secerişului multă hrană". Însă a gîndit şi aceasta, că viaţa din mînăstire este asemenea cu furnicarul, unde slujesc toţi împreună şi nimeni nu are nimic al său, ci toate sînt de obşte. Şi a început a se întrista foarte în robia sa, suspinînd şi dorind să-şi vadă mînăstirea sa şi să vieţuiască în chilia sa de mai înainte.

    După ce s-a întors el în casa stăpînului, mergînd la bordeiul său, l-a întîmpinat păruta lui femeie şi, văzîndu-l trist la faţă şi tulburat, l-a întrebat de ce este mîhnit. Malh i-a spus gîndurile sale, iar ea îl sfătuia să fugă şi-l ruga să n-o lase nici pe ea, ci s-o ia cu dînsul şi s-o dea în vreo mînăstire de fecioare. Deci, mult sfătuindu-se de aceasta, au început a se pregăti de fugă, şoptind între dînşii, dar între nădejde aveau şi gînduri de frică. În turma pe care o păştea Malh erau doi ţapi mari, pe care i-a tăiat şi din pielea lor a făcut doi saci, iar carnea a uscat-o şi s-au pregătit de drum; apoi, într-o seară tîrziu, împreună cu sora sa, au luat sacii aceia şi carnea şi au plecat, avînd nădejdea în Dumnezeu.

    Şi, alergînd repede, sosind la rîul cel mare care era departe ca la zece stadii de la casa arapului aceluia, au luat sacii aceia, i-au legat tare şi s-au lăsat pe rîu, încălecînd pe saci, iar cu picioarele au înotat în partea cealaltă. Carnea pe care o aveau de drum, udîndu-se de apă, s-a afundat în rîu, rămînînd doar pentru trei zile; şi au băut apă pentru drumul ce-i aştepta. Apoi s-au pornit în cale, alergînd repede, fugind noaptea mai mult decît ziua, pe de o parte de frica saracinilor, iar pe de alta pentru arşiţa soarelui, care ardea cumplit pe acolo. Uneori, însă, mergeau şi ziua, deşi se ardeau de zăduf şi se uitau înapoi, temîndu-se să nu-i ajungă din urmă stăpînul lor.

    În a treia zi mergînd ei, au văzut de departe în urma lor doi saracini călări pe două cămile, alergînd repede. Îndată au cunoscut că este stăpînul lor care alerga după dînşii, luîndu-le urma pe nisip. Se temură foarte tare şi, rămînînd ca nişte morţi, aşteptau ca să-i ucidă arapul. Dar, după rînduiala lui Dumnezeu, văzînd de-a dreapta lor o peşteră adîncă ce se întîmplase acolo, au stat înăuntru pe partea stîngă, neintrînd mai adînc într-însa, pentru că se temeau ca nu cumva, fugind de moarte, să cadă la moarte, fiindcă în nişte peşteri ca acelea se întîmplau să fie animale sălbatice, scorpii şi alte jivini purtătoare de otravă.

    Deci, temîndu-se şi de stăpînul lor care-i prigonea şi de răutăţile cele înfricoşate din peşteră, stăteau tremurînd, ca şi cum ar fi morţi, gîndind la aceasta: "Dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom scăpa de moarte, iar de ne va trece cu vederea pe noi păcătoşii, apoi îndată această peşteră mormînt o vom avea". Ajungînd arapul la peştera aceea şi legîndu-şi cămilele una de alta, stătea înaintea uşii peşterii cu sabia; iar pe slugă a trimis-o în peşteră, ca să-i scoată afară, pentru că voia ca singur să-i taie pe amîndoi.

    Intrînd sluga aceea în peşteră ca la trei sau patru coţi, a trecut de ei, deoarece de la strălucirea soarelui intrînd la umbră, nu putea îndată să-i vadă stînd aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: "Ieşiţi, tîlharilor! Ieşiţi la moarte! Pentru ce zăboviţi? Ieşiţi, că vă aşteaptă stăpînul!" Aşa strigînd acela, îndată din adîncimea peşterii alergînd o leoaică, l-a apucat de grumaz şi, omorîndu-l, l-a tras la culcuşul său. O, Preabunule Doamne, cît este de mare purtarea Ta de grijă pentru robii Tăi şi cît de grabnic îţi este ajutorul, în cea mai de pe urmă primejdie! O vedeau aceasta Malh şi femeia, şi, o, în cît de mare bucurie şi frică erau împreună; căci văzuseră un vrăjmaş al lor pierind, neştiind ce va face celălalt, care stătea înaintea uşii supărat.

    Văzînd arapul că sluga zăboveşte în peşteră şi nici glasul lui nu se aude, a socotit că se împotrivesc doi contra unuia şi, nemaiputînd de mînie să aştepte mai mult, a intrat în peşteră cu sabia scoasă, răcnind cu sălbăticie ca o fiară cumplită. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat spre el şi l-a prins, încă neajungînd la fugarii săi; şi, ucigîndu-l şi pe acela, l-a tras alăturea cu dînşii, în culcuşul său.

    Un ajutor ca acela minunat şi neaşteptat al lui Dumnezeu văzînd fericitul Malh cu acea fericită femeie, au mulţumit milostivirii lui Dumnezeu celei mari. Dar încă şi după bucuria aceea le mai era frică, ca nu cumva şi pe dînşii să-i mănînce leoaica aceea; însă mai degrabă voiau ca de fiară să moară, decît să cadă în mîinile celor fără de omenie.

    Iar leoaica, luîndu-şi cu gura puii săi, a ieşit din peşteră; şi stînd ei mult timp tăcuţi şi văzînd că leoaica nu se întoarce, au ieşit, plecîndu-se ziua acum. Şi au văzut cămilele aproape de peşteră stînd, avînd pe dînsele pîine şi băutură, şi, mîncînd şi bînd, s-au întărit şi s-au bucurat. Apoi, încălecînd pe dînsele, s-au dus în calea lor, mulţumind lui Dumnezeu, şi în zece zile trecînd pustia aceea, au sosit la oştile greceşti şi au spus tribunului toate cele despre dînşii; iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopo-tamiei. Iar ducele cumpărînd cămilele de la dînşii şi bine gătindu-i de cale, i-a trimis bucuroşi întru ale lor.

    Deci, pe acea fericită femeie, Cuviosul Malh a dat-o într-o mînăstire de femei, iar el s-a întors la al său locaş, din care a ieşit, dar a aflat acum mort pe egumenul, părintele său. Şi a spus fraţilor toate cele ce i s-au întîmplat lui; şi şedea în mînăstire fără să iasă, sfătuindu-i pe ceilalţi, ca niciodată să nu treacă cu vederea pe egumen, nici să iasă din mînăstire. Vieţuind cealaltă vreme a vieţii sale cu plăcere de Dumnezeu, a trecut la Domnul, lăsînd după dînsul chip de întreagă înţelepciune, ca să ştie cei mai pe urmă, că întreaga înţelepciune nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiară nu se biruieşte. Pentru că cel ce se dă pe sine lui Hristos, poate muri întru dreptate cu trupul, iar cu duhul nu poate fi biruit, întărindu-l Însuşi Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

***

  Malh monahul, in tineretea sa, a fost lucrator de pamant in satul Maroniei, care se afla la treizeci de stadii de Antiohia Siriei. Era singurul fiu al parintilor sai, care voiau sa-l lase mostenitor al casei, si-l sileau spre nunta. Iar el le raspundea lor: "Vreau, mai bine, sa fiu monah, decat mirean." Deci, tatal, cu multe ingroziri, iar mama, cu imbunari, il sileau pe el spre insuratoare. Insa el a fugit pe ascuns, parasind casa si parintii si insuratoarea, pentru Dumnezeu. Si, ducandu-se in niste locuri pustii, care sunt intre Imma si Veria, a aflat acolo o manastire cu monahi placuti lui Dumnezeu si s-a supus la invatatura acelora, deprinzandu-se intru monahicestile nevointe, si, cu osteneli si cu postiri, omorandu-si, intru sine, patimile trupesti.
   Iar, dupa multi ani, i-a venit lui un gand, ca sa se duca in patria sa, sa-si mangaie mama, fiind vaduva, ca auzise de moartea tatalui sau. Si gandea sa-si vanda averile sale si pe unele sa le imparta la saraci, pe altele la manastiri, iar pe unele sa le tina, spre a sa trebuinta. Si, instiintandu-se de acea socoteala, egumenul lui, a inceput sa ridice glasul asupra lui, spunandu-i ca aceasta este ispita diavoleasca si, sub chipul cel de lucru bun, este mestesugirea vechiului vrajmas, ca aceasta zicea el, este ceea ce zice Scriptura: "Cainele s-a intors la spurcaciunea sa." Intru acest chip multi monahi s-au amagit, pentru ca diavolul niciodata nu se lupta pe fata cu cineva. Si punea egumenul, inaintea lui Malh, multe feluri de istorii din carti Intai, aducandu-i aminte de Adam si Eva, care, prin nadejdea indeumnezeirii, s-au impiedicat de diavolul si au pierdut Raiul. Si, egumenul neputand sa-l plece pe el, a cazut la picioarele sale, ruagandu-l sa nu-si lase pe duhovnicestii lui frati, nici sa nu se piarda pe sine singur, nici puand mana pe plug, sa nu caute inapoi. Iar Malh, neascultand, cat de putin, pe egumen, s-a dus din manastire. Si l-a petrecut pe el egumenul cu lacrimi, ca pe un mort la ingropare; si departandu-se de dansul, i-a zis lui cel mai de pe urma cuvant: "Te vad pe tine, fiule, cu semnul satanei insemnat, pricinile despartirii tale de noi, acum, nu le mai intreb, raspunsurile tale eu nu le primesc. Dar, oaia cea iesita din ograda, se face indata mancare lupilor." Si asa s-au despartit, iar Malh s-a dus in calea sa.
   Si nu departe de pustia aceea, era un drum mare de obste, care mergea de la Veria la Edesa, spre care, adeseori, navaleau saracinii. Deci, calatorii care voiau sa mearga pe acolo se adunau impreuna mai multi, ca, de s-ar fi intamplat sa vina saracinii, acestia sa nu-i atace, din cauza multimii. Si, era Malh cu niste calatori, ce se adunasera, ca la saptezeci, intre care erau si cateva femei. Si, mergand ei toti pe calea aceea, iata, deodata, multime de ismailiteni, infricosatori la chip, pe jumatate goi, s-au ivit intrarmati ca la razboi si, sarind asupra acelor calatori, i-au prins pe toti, pana la unul, impreuna cu Malh, si i-au dus in robie.
   Atunci Malh si-a cunoscut gandul sau zadarnic si amagire a vrajmasului si se caia ca, neascultand sfatul egumenului, s-a despartit de duhovniceasca insotire si s-a lipit de mireneasca tovarasie, prin care a cazut in robia barbarilor. Dar, acum cainta aceea nu mai era la buna vreme, fiindca cel ce voise sa fie mostenitor averilor parintesti, el insusi a ramas rob la saracini. Deci, cand si-au impartit aceia robii, Malh monahul, impreuna cu o oarecare femeie, au venit, ca parte, unui arap, care punandu-i pe amandoi pe o camila cu pas de calatorie grabnica. Malh cu femeia sedeau pe dansa si se tineau unul de altul, ca sa nu cada; si, asa, in calea aceea, au alergat. Iar hrana lor, pe cale, era carne nefiarta, iar bautura, lapte de camila. Si, dupa trecerea caii celei lungi, prin pustia aceea, si peste un oarecare rau mare, au ajuns saracinii la locurile lor. Acolo, arapul, ducand pe robii sai la femeia sa, le-a poruncit sa se inchine la femeia lui si la copiii lor, dupa obiceiul saracinilor. Deci, plecandu-si grumajii Malh si cea impreuna robita cu sine, s-au inchinat stapanei lor. Iar aceea l-a pus pe Malh in slujba casei: sa aduca apa, sa mature gunoiul, inca si alte slujbe mai grele sa le faca. Si slujea Malh, pentru neascultarea de parinti, avandu-si schimbat chipul monahicesc, umbland gol, dupa obiceiul tarii aceleia, in care, pentru arsita soarelui cea mare, abia isi acoperea acele parti ale trupului, pe care se cadea sa le acopere.
   I s-a poruncit, dupa aceea, ca sa pasca oile in pustie, unde avea o singura racorire si mangaiere in necazurile sale, ca, adica, fiind in singuratate cu oile, rareori isi vedea pe stapani si pe cei impreunarobi, si gandea la Sfantul Iacov si la Moise, care, oarecand, au pascut in pustie turmele. Si se hranea cu branza si cu lapte si se ruga, cantand psalmii pe care ii invatase in manastire si cu care, in robia sa, se veselea, multumind judecatilor lui Dumnezeu, ca viata monahiceasca, pe care era sa o piarda in patria sa, o afla pe ea, acum in pustie.
   Insa negraite sunt mestesugirile diavolului in tot locul, ca si acolo, intru o viata ca aceea, Malh a fost aflat de pizmasul sau, precum indata vom auzi.
   Deci, arapul acela vazand pe robul sau Malh slujindu-i lui intru toate cu osardie si cu credinta si vazand ca i se inmultisera dobitoacele sale, gandea in ce chip sa-i faca lui rasplatire pentru acea credincioasa slujba a lui; si a socotit sa-i dea lui Malh de sotie pe femeia cea robita, care, cu dansul, pe aceeasi camila fusese adusa. Si, chemand pe Malh, i-a grait lui despre dansa, ca sa o ia de sotie. Si acesta, nevrand, i-a spus lui ca este crestin si ca nu i se cade sa ia de sotie o femeie care are barbat viu, ca si barbatul ei era dus rob la alt stapan. Dar arapul, maniindu-se, si-a scos sabia si sta sa loveasca; si, de n-ar fi alergat Malh ca sa se apuce cu mainile de grumajii aceleia, l-ar fi taiat stapanul lui in acel loc. Deci, dupa ce a sosit noaptea, a luat monahul pe femeia aceea in pestera sa. Si ce a fost intre dansii acolo, insusi fericitul Malh a marturisit, mai pe urma, asa: "Mahnire a fost asupra mea, in loc de veselie, si intristare, in loc de mangaiere. Ca ne ingretosam unul pe altul si unul altuia nu indrazneam sa ne zicem nimic. Atunci, cu adevarat, mi-am cunoscut robia si, cazand la pamant, am inceput a plange pentru calugaria mea, cea atat de napraznic primejduita. Si, plangand, ziceam asa: pana la aceasta m-au adus pacatele mele, sa-mi pierd neprihanirea mea si sa fiu barbat unui femeie straine. Ce mi-a folosit mie ca am lasat, pentru Dumnezeu, in tineretile mele, casa, parintii si insuratoarea, daca voi face acum, ceea ce, la inceput, de buna voia mea, am trecut cu vederea? Sa rabd toate acestea, numai pentru ca, petrecand in manastire oarecand, am dorit iarasi sa vad cetatea mea. Ce sa facem, o, suflete al meu? Oare vom pieri, ori vom birui? Oare sa asteptam mana lui Dumnezeu cea ajutatoare, ori cu a noastra sabie sa ne ucidem? Intoarce sabia ta, spre tine, o, suflete! Ca ti se cade tie sa te temi, mai mult de moartea sufletului, decat de moartea trupului, ca si curata neprihanire este mucenicie. Acestea zicand si ridicandu-ma de la pamant, am luat sabia mea si am intors varful ei foarte ascutit spre pieptul meu si am zis catre femeie: Fii sanatoasa si vie, o, femeie; iar pe mine, sa ai, mai bine, mucenic mort, decat barbat viu. Iar ea a cazut la picioarele mele, zicandu-mi: Cu Domnul nostru Iisus Hristos, si in acest greu ceas, te jur pe tine si te rog sa nu-ti versi sangele tau pentru sufletul meu. Si eu mi-am ales partea, ca, si de s-ar intoarce barbatul meu, sa-mi pazesc, pana la sfarsit, curatia la care m-am deprins in robia aceasta; si, mai bine, doresc a muri, decat sa o pierd. Eu as fi dorit sa mor, daca ai fi cerut sa te impreunezi cu mine. Deci, sa ma ai de sotie a curatiei si sa iubesti unirea sufleteasca, incat stapanii nostri sa te socoteasca ca-mi esti barbat si numai Hristos sa stie ca-mi esti frate duhovnicesc. Si asa, stapanii nostri, de ne vor vedea iubindu-ne intru noi cu inlesnire ne vor crede, parandu-li-se ca suntem in insotire trupeasca. Iar eu, a zis Sfantul Malh, m-am inspaimantat si m-am mirat de o minte intreaga ca a femeii aceleia si am iubit-o pe ea si am intarit cuvant ca sa petrecem impreuna in curatie, insa niciodata n-am privit spre trupul ei, nici n-am atins-o cu mana pe dansa, temandu-ma sa nu-mi pierd neprihanirea mea, in petrecerea cea pasnica cu dansa."
   Intr-o duhovniceasca insotire ca aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu acea femeie intreaga la minte si se facusera prea iubiti de stapanii lor, care n-aveau nici o teama de plecarea lor de la dansii, pentru ca uneori Malh, si cate o luna intreaga nu mergea la casa stapanilor sai, stand in pustie, ca un credincios si osardnic pastor al turmei lui.
   Dupa multa vreme a robiei sale, Malh Cuviosul, sezand odata singur in pustie si nevazand pe nimeni, decat numai cerul si pamantul, a inceput, in tacerea lui, a-si aduce aminte de petrecerea sa dinainte, cand era in manastire cu monahii; si mai ales isi aducea aminte de fata egumenului sau, de la care invatase Scriptura si viata monahiceasca. Si cugeta la cuvintele cu care fusese sfatuit de dansul ca sa nu desparta de obstea fratilor. Si, aducandu-si aminte de aceasta si cugetand, a vazut inaintea sa niste furnici, miscandu-se intr-un loc stramt; unele duceau sarcini mai mari decat ele, altele trageau seminte; unele scoteau pamantul afara si isi faceau ca o aparare de ploaie, altele isi gateau hrana pentru iarna si marunteau grauntele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, sa incolteasca si sa se prefaca in iarba, iar altele scoteau afara pe mortii lor. Dar, ceea ce era mai de mirare, era ca, atata multime fiind, intrau si ieseau fara sa se impiedice una pe alta, ci mai mult, daca vedeau pe una ducand sarcina grea, altele indata alergau si o ajutau. Malh, privind la ele, si-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: "Mergi la furnica, o, lenesule, si ravneste, vazand caile ei, pentru ca ea isi gateste in vremea secerisului multa hrana." Insa a gandit si aceasta, ca viata in manastire este asemenea furnicarului, unde slujesc toti impreuna si nimeni nu are nimic al sau, ci toate sunt de obste. Si a inceput a se intrista foarte in robia sa, suspinand si dorind sa-si vada manastirea lui si sa vietuiasca in chilia sa, ca mai inainte.
   Iar dupa ce s-a intors el la casa stapanului sau, mergand la bordeiul lui, l-a intampinat paruta lui femeie si, vazandu-l trist la fata si tulburat, l-a intrebat de ce este mahnit. Malh i-a spus gandurile sale, iar ea il sfatuia sa fuga si il ruga sa nu o lase nici pe ea, ci sa o ia cu dansul si s-o dea la vreo manastire de fecioare. Deci, mult sfatuindu-se, au inceput a se pregati de fuga, soptind intre dansii, avand nadejde, dar si ganduri de frica.
   In turma pe care o pastea Malh erau doi tapi mari, pe care i-a taiat si, din pielea lor, a facut doi saci, iar carnea au uscat-o si s-au pregatit de drum. Apoi, intr-o seara tarziu, avand nadejdea in Dumnezeu, au luat sacii aceia si carnea si au plecat, alergand repede. Sosind la raul cel mare, care era departe ca la zece stadii de la casa arapului, au luat sacii, i-au legat tare si s-au lasat pe rau, incalecand pe ei, si folosind picioarele ca pe niste vasle, au inotat, ajungand in partea cealalta. Iar carnea pe care o aveau de drum, udandu-se de apa, s-a afundat in rau, ramanand numai putina, ca abia numai trei zile puteau sa le ajunga; si au baut apa, pentru setea ce-i astepta inainte. Si s-a pornit in cale, mergand repede, fugind mai mult noaptea decat ziua, pe de o parte, de frica saracinilor, iar, pe de alta, pentru arsita soarelui, care ardea cumplit pe acolo; insa uneori si ziua mergeau, desi se ardeau de zaduf, si se uitau inapoi adeseori, temandu-se sa nu-i goneasca din urma stapanul lor.
   Iar, in a treia zi, mergand, s-au uitat inapoi si au vazut de departe, doi saracini, dupa dansii, calari pe doua camile, mergand repede. Si au cunoscut, indata, ca este stapanul lor, care, luandu-le urma pe nisip, gonea dupa dansii, si s-au temut mult, inmarmurind ca niste morti si asteptand ca sa-i ucida arapul. Dar, dupa randuiala lui Dumnezeu, au vazut, de-a dreapta lor, o pestera adanca, ce se intamplase acolo, si au intrat intr-insa si au stat de partea stanga, neintrand mai adanc, ca se temeau ca, nu cumva, fugind de moarte, sa cada in alta moarte, fiindca in niste pesteri ca aceea se intampla de erau animale salbatice, scorpii, sau alte jivine purtatoare de otrava. Deci, de amandoua partile, adica, si de stapanul lor, care-i gonea, si de primejdiile cele infricosatoare, ce se ascundeau in pestera, temandu-se, stateau, tremurand, ca si cum ar fi fost morti, gandind numai la aceasta: "Daca ne va ajuta Dumnezeu, vom scapa de moarte, iar de ne va osandi pe noi, pacatosii, apoi, indata aceasta pestera ne va fi noua mormant." Deci, arapul ajungand, cu sluga, la pestera aceea si, legandu-si camilele una de alta, sta in usa pesterii cu sabia, iar pe sluga a trimis-o in pestera, ca sa-i scoata afara pentru ca voia ca, el insusi, sa-i taie pe amandoi.
   Deci, sluga aceea, intrand in pestera ca la trei sau patru coti, a trecut de ei, deoarece, intrand de la stralucirea soarelui la umbra, nu putea indata sa-i vada, stand de aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: "Iesiti talharilor, iesiti la moarte, pentru ce zaboviti? Iesiti, ca va asteapta stapanul." Asa strigand acela, indata, alergand o leoaica din adancimea pesterii, l-a apucat de grumaji si omorandu-l, l-a tras la culcusul sau. O, Doamne, cat este de mare purtarea Ta de grija, pentru robii tai si cat de grabnic este ajutorul Tau, in cea mai de pe urma primejdie! Aceasta o vedea si Malh si femeia, si erau cu inima plina, dar si de frica, pentru ca vazusera un vrajmas al lor pierind, fara stirea celuilalt, care statea inaintea usii plin de manie. Vazand ca sluga zaboveste in pestera si nici glasul lui nu se auzea, arapul a socotit ca se impotrivesc doi impotriva unuia si nemaiputand, de manie, sa astepte mai mult, a intrat in pestera cu sabia scoasa racnind cu salbaticie, ca o fiara cumplita. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat asupra lui si l-a prins, inca neajungand el la cei doi fugari si, ucigandu-l si pe acela, l-a tras alaturi de celalalt, in culcusul sau. Un ajutor ca acela minunat si neasteptat al lui Dumnezeu vazand fericitul Malh, cu acea fericita femeie, au multumit milostivului Dumnezeu, Cel prea mare. Dar si dupa bucuria aceea, inca le era frica sa nu-i manance leoaica aceea si pe dansii, macar ca, mai cu voie le era lor, ca de fiara sa piara, decat sa cada in mainile oamenilor celor fara de omenie.
   Iar leoaica, luandu-si cu gura puiul sau, a iesit din pestera. Si ei, atunci mult timp tacuti si vazand ca leoaica nu se mai intoarce, au iesit, ziua, acum,apunand. Si au vazut camilele stand aproape de pestera, avand pe dansele paine si bautura si, mancand si band, s-au intarit si s-au veselit, apoi, incalecand pe ele, s-au dus in calea lor, multumind lui Dumnezeu. Si in zece zile, trecand pustia aceea, au sosit la ostile grecesti si au spus tribunalului toate cele despre dansii, iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopotamiei. Deci, ducele, cumparand camilele de la dansii si bine pregatindu-i pe ei de cale, i-a trimis, cu bucurie, unde voiau fiecare. Pe femeia aceea, Cuviosul Malh a dat-o intr-o manastire de femei. Iar el s-a intors la al sau locas, din care a iesit, unde a aflat mort pe egumenul, parintele sau, si a spus fratilor toate cele ce i s-au intamplat lui. Si sedea in manastire, fara sa iasa, sfatuind si pe ceilalti ca, niciodata, sa nu treaca cu vederea pe egumen, nici sa iasa din manstire.
   Si asa, vietuind cealalta vreme a vietii sale, a placut Domnului si a trecut la Domnul, lasand, dupa dansul, chip de intreaga intelepciune, ca sa stie, si cei mai de pe urma, ca, intreaga intelepciune, nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiare, nu se biruieste. Ca cel ce se da pe sine lui Hristos, poate, dupa dreptate, muri cu trupul, dar, cu duhul, nu poate fi biruit, intarindu-l pe dansul Hristos, Dumnezeul nostru. Caruia se cuvine slava in veci! Amin. .