Pomenirea Sfântului Ierarh Simeon, arhiepiscop de Tesalonic (+ 1430)

Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, a fost una dintre cele mai importante personalități ale Bisericii Ortodoxe din perioada post-bizantină și piatră de hotar în ceea ce privește dezvoltarea cultului liturgic.

Se cunosc puține lucruri despre viața Sfântului. Data nașterii sale este plasată undeva în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, fiind originar din Constantinopol. Simeon este cu siguranță numele primit la tunderea în monahism, în vreme ce numele său de mirean nu ne este cunoscut. Înainte de alegerea sa în slujirea arhierească, a viețuit ca ieromonah în mănăstirea din orașul său natal. Avea legături strânse cu frații Xanthópulos și cu comunitatea monahală pe care aceștia au întemeiat-o în Constantinopol. Probabil că Sfântul Simeon a făcut parte din această comunitate.

Educația sa de bază era cea teologică, primită în Biserică. Din scrierile sale nu reiese că ar fi fost un cunoscător al discursului filosofic și al educație seculare în general, însă deținea o excelentă cunoaștere a învățăturii teologice și, mai ales, a orice avea legătură cu cultul Bisericii. Epoca în care a trăit și și-a desfășurat activitatea a fost dificilă, atât pentru Biserica Ortodoxă, cât și pentru Imperiul Bizantin aflat în perioada de decădere. Este o epocă în care situația tensionată dintre ortodoxie și romano-catolocism a atins apogeul.

Între anii 1410 și 1418 a fost ales arhiepiscop al Tesalonicului. Hirotonia sa a avut loc în Constantinopol, potrivit rânduielii înrădăcinate pentru arhiereii care aparțineau de Patriarhia Constantinopolului. Apoi, s-a mutat în provincia sa pentru a fi întronizat. Întronizarea sa a avut loc după o perioadă lungă de timp, din cauza multor circumstanțe nefericite.

Timpul păstoririi sale ca arhiepiscop a marcat și sfârșitul dominației bizantine asupra orașului. La mijlocul păstoririi sale (1423) Tesalonicul a fost cucerit de către venețieni, iar la șase luni după trecerea sa la Domnul (1429) începe pentru istoria orașului o lungă perioadă de dominație otomană (1430-1912).

Ca Arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Simeon s-a distins prin legătura sa strânsă cu Biserica Constantinopolului. Activitatea sa în pământul macedonean a fost una decisivă și poate fi descrisă pe trei coordonate principale. În primul rând, învățătura sa cuprinde cuvântul vorbit și scris. În afară de învățătura omiletică a credinței ortodoxe, a lăsat moștenire numeroase scrisori pastorale, multe dintre acestea fiind adresate oamenilor aflați dincolo de hotarele eparhiei sale, cum ar fi, cei din Creta. În al doilea rând, preocuparea pentru cei săraci și nevoiași. Într-o perioadă caracterizată de declin și incertitudine, activitatea filantropică a Sfântului a fost foarte însemnată. În al treilea rând, grija pentru renașterea vieții liturgice și pentru o bună chivernisire a treburilor bisericești din cadrul eparhiei sale.

Activitatea sa ca Arhiepiscop al Tesalonicului poate fi împărțită în două perioade. Prima perioadă (1416/7 – 1423) constituie o vreme de pace în statul bizantin, adică de la întronizarea sa până la cucerirea venețiană a orașului. Cea de-a doua perioadă (1423 – 1429) o reprezintă păstorirea Sfântului Simeon sub dominația venețiană pâna la trecerea sa la cele veșnice. În ceea ce privește ocuparea străină a orașului, se pare că Sfântul Simeon a preferat în mod convențional dominația venețiană decât înrobirea otomană. Era de părere că ocupația otomană este incompatibilă cu credința creștină ortodoxă, întrucât otomanii mărturiseau o altă învățătură de credință despre Dumnezeu. Desigur, asta nu înseamnă în nici un caz că era de acord cu ocupația venețiană, dimpotrivă își exprima în mod deschis rezervele sale. Căderea Tesalonicului sub dominație străină a fost atribuită în mod nefericit atitudinii sale rigide, fiind o învinurie exagerată și nefondată. Sfântul a fost neclintit în învățătura ortodoxă și ferm în privința valorilor Imperiului Bizantin.

Sfântul Simeon a adormit întru Domnul la mijlocul lunii septembrie a anului 1429. Din motive necunoscute, s-a întârziat destul de mult canonizarea sa oficială din partea Patriarhiei Ecumenice, aceasta având loc abia pe 14 aprilie 1981, iar pomenirea sa se face în fiecare an pe 15/2 septembrie.

Recunoașterea universală a operei sale a ajuns la o asemenea măsură, încât a fost considerat un om sfânt, cu mult timp înainte de canonizarea sa oficială. Educația Sfântului Simeon în mediul teologic din Constantinopol, dar și activitatea sa pastorală din Tesalonic ( reședința Sfântului Grigorie Palama, îndrumătorul isihasmului), și-au pus amprenta pe întreaga sa operă. Sfântul Simeon a fost un susținător fidel al tradiției și al învățăturii patristice, însă nu s-a limitat la o expunere lipsită de polemică a acestora. În scrierile sale include învățătura patristică anterioară lui, prin prisma practicilor de cult ale Bisericii Ortodoxe. De asemenea, datorită libertății sale de cugetare, s-a detașat de tipurile ermeneutice predate de Sfinții Părinți.

Cercetând scrierile Sfântului Simeon, vom observa că din punct de vedere al conținutului, acestea constituie un compendiu de doctrine și de practici liturgice ale Bisericii Ortodoxe. Prin buna mânuire a limbii, prin teologia sa înaltă, opera sa se caracterizează prin unicitatea geniului său literar și teologic, care evidențiază o personalitate complexă, creativă, cu elemente puternice de smerenie, dar și de preocupări pastorale. Învățătura dogmatică ortodoxă și tradiția liturgică bisericească reprezintă doi piloni principali în vasta sa lucrare liturgică.

Scopul principal al producției sale scriitoricești liturgice îl constituie săvârșirea corectă a sfintelor slujbe și participarea cu o bună înțelegere a semnificației acestora din partea credincioșilor. Principalele sale lucrări constituie tâlcuiri la sfintele slujbe, lăsând moștenire erminiile liturgice cele mai complete. Prin opera sa, se remarcă ca exeget al sfintelor slujbe, ca alcătuiror de tipic și de rugăciuni și, nu în ultimul rând, ca imnograf. Contribuția sa în ramura Liturgicii Ortodoxe l-a consacrat ca reprezentant de seamă al ermeneuticii liturgicii bizantine, iar trăirea sa duhovnicească l-a arătat vrednic mijlocitor și înălțător al rugăciunilor noastre către Domnul.